Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 1- Copilărie și tinerețe.djvu/81

Această pagină nu a fost verificată

Pentru că întreaga conversație privea teatrul, reprezentațiile lui Teodor și mai ales Adelinei Popescu, la care nu toți aveau plăcerea să asiste – eu nu i-am știut decît după afișuri – și, în teatru, în special actrițele. Însurat, întovărășit totdeauna de două doamne surori, domnul profesor-conte nu credea în succesele lui Cristea Manea și ale altora dintre școlarii precoci sau mai copți, și, la povestirea unor isprăvi pe care le socotea imaginare, el tăia vorba, în jargonul său special, care nu era lipsit de haz, cu acest refren:”Ciș matà ghindesc? ; la matà nici mirosul…” La muzică, aveam cu toții note bune.

Și colegii? Se spune că marele avantaj al școlii publice e cunoașterea de timpuriu a oamenilor în deosebitele lor înfățișări și acțiuni și că sufletul copilului caută o indispensabilă hrană în tovărășia cu cei de aceeași vrîstă. Poate fi adevărat, mai ales în obișnuința cu brutalitățile și urîciunile de care e plină, în tot lungul ei, viața. Pentru a fi mai mult decît atîta, ar trebui generalizarea în toate clasele a unei anumite educații a sentimentelor. Și ar mai trebui ca vrîstei aparente, însemnată prin numărul anilor, să-i corespundă o vrîstă sufletească – dar eu eram, în multe privinți, așa de departe peste anii mei! Și, iarăși, mijlocul de apropiere, de colaborare, de întrecere, care nu trebuie să devie prea ascuțită și dușmănoasă, al exercițiilor fizice, de dezvoltare trupească, de antrenament, de libertate și armonie, ne lipsea cu desăvîrșire, înlocuit prin acrobația de care am vorbit mai sus.

Între colegi, erau aceia cari nu existau pentru inimă. Întîmplarea te punea pe aceeași bancă, și atît. Niciodată nu ne-am povestit nimic, n-am avut ceva să ne spunem. Nici pentru un act de revoltă, pînă mult mai tîrziu, nu era cu putință să ne înțelegem. Ne simțeam fiecare din altă lume: recreațiile erau absolut goale, și, după cît îmi