familii, cu mai multe drepturi, în schimbul unei pensiuni care i-a dus, cu toată această glorie efemeră a întregului grup de familii vechi sau adoptate prin înrudire de cele vechi, în tragedia grecească de la 1821. Fiul unuia dintre dînșii a trecut în Rusia, și odrasla lui, Ioan, crescut în școala militară împărătească, a intrat ca tînăr ofițer în Moldova la 1828. Aici a rămas, luînd în căsătorie o româncă și întemeind o familie care, prin vicisitudinile curioase ale soartei, a ajuns să se cufunde și să rămîie în viața satelor. Căci fiul din a treia căsătorie cu o săteancă de pe restul lui de moșie de la Cucii Romanului al lui Gheorghe Arghiropol, micuțul meu bunic roșu la păr, cocoșat dintr-un accident de copilărie, voluntar și dușman al lumii, care nu prețuia pe cel fără cultură mai înaltă și fără talente, e azi un bun gospodar îmbrăcat moldovenește, un boier bizantin cu suman și ițari, pe pămîntul pe care, singur, ca un adevărat cuc, se stinsese la peste șaptezeci de ani, noaptea, de oprirea inimei obosite, cel ce mai dăduse călare o raită prin locurile care odată pînă în fundul zării fuseseră ale lui și era acuma numai un răzeș sărac.
De la dînsul și de la ai lui îmi vine ce e mai istoric în ființa mea. Prin ei înțeleg istoria așa cum aș fi văzut-o, simțindu-mă tovarăș, rudă, prieten, uneori complice cu toți aceia a căror viață o scriu. Din cauza lor am intrat în viața politică, deși tîrziu, așa cum intru într-o odaie cunoscută, fără trufie și fără sfială. Le mulțămesc că în sufletul meu nu e nimic de parvenit, că mă uit drept în fața oricui, că sînt gata să arunc totul pentru un scrupul de onoare, că nu îndur ofensa de la nime, că ea mă face să sînger și-mi cere s-o plătesc. Lor, Arghiropolilor constantinopolitani, a căror spiță merge pînă la împăratul dîn veacul al XII-lea, ceea ce făcea pe micul moșier de la Cuci să-și boteze copiii: Constantin, Manuil și Zoe.
Ioan Arghiropol luase pe o Miclescu, de la Bogdana
