grup de mărunți spectatori, cărora din cînd în cînd, pentru variație, li se arunca vreo carte ca s-o rupă cînele holbănesc ori dintre cari cîte unul, cum am pățit-o eu în acești primi ani de școală, își mai scrîntea cotul sau umărul pe gheață. Care era mai îndrăzneț și mai mehenghi trecea dincolo de aceste Olimpice și înșela pe cîte un negustor din strada vecină, lăsînd să lucească în noroiul frămîntat cu paie un leu nou (eu am apucat încă socoteala cu parale, pe care o făceau toți țeranii), un „franc”, cum se zicea, pentru a trage pe urmă înapoi, cu sfoara, piesa de argint cu sau fără efigia încă tînărului Carol I, intitulat”Domn al Românilor”.
Dar acestea erau senzații ale nevrîstnicilor de la școala primară. Ele erau supt demnitatea noastră studioasă. Cu cei cîțiva, foarte puțini, evrei de pe aceleași bănci, relațiile noastre erau de o bună camaraderie; poreclele lipseau și nu se pomeneau loviturile. Dacă Aizenberg nu știa nimic, Simon Sanielevici, figură prelungă, palidă, fină, cu părul creț și ochii de o nobilă privire, lupta cu mine prin matematica lui, neinteligibilă mie, pentru locul întîi în clasă. Părechea de băiețoi mari, grași groși, cîrlionțați, greoi a Joldeșterilor – Joldeșter Iancu și Joldeșter Bercu, gemeni și așa de asămănători încît unul putea să „spuie lecția” pentru celalt, pentru ca o dată, unul din ei să zbucnească în mărturisirea sinceră:”Nu sînt eu, e frate-meu” – nu stîrnea nici o dușmănie; cel mult, cei în vrîstă de a se uita la femei făceau cîte o glumă din cele mai grosolane la adresa roșiei lor surori cu ochelari de aur, pe care o zăreau la casa lor în față cu liceul.
Nu, predica lui Polihroniade, cu tot naționalistul sprijin al lui „domnu’ Băleanu”, răsunase în pustiu. Nu văzuserăm nici o „havră”, de care erau destule, prin locuri mai dosite, dar ne îngrămădeam cu toții, la ieșirea din clasă, în jurul jidănașului rufos care vindea excelente „plețăle” de turtă întinsă și uscată, înțepată cu puncte ca acelea care, la
