mînie:”Bombaluit-ați d-voastră pînă acum, bombalui-vom și noi la examen.” Sau, în sfîrșit, la lovituri mai apăsate cu creta răsăreau de pe polițile din păretele clasei găinile pe care cu greutate le instalaserăm acolo.
Dar aceste apucături față de dascălul care nu strigase niciodată la nimeni, care nu pusese în genunchi în fața catedrei, care nu lovise, care, cu atîta delicateță în suflet și cu atîta suferință în viață, nu era în stare să jignească pe nimeni, erau o moștenire din ceea ce generații întregi, de o rară cruzime față de cellalt străin, care însă pe departe n-avea însușirile alese ale omului de mare cultură Tokarski, se credeau datoare să facă față de profesorul de franceză, „domnu’ Meteiu”.
Mettey, emigrat din vremea lui Cuza-Vodă, în epoca eroică a liceului, cînd se puteau organiza rezistențe ca aceea contra ciudatului ministru de Instrucție, generalul Tell, căruia i se prezintase ca protestare demisia tuturor profesorilor, era un francez din Nord, care zicea „septante” și „nonante”, un pribeag fără studii deosebite și fără nimic din ceea ce se desface dintr-o anume înălțime a culturii în adevăr umane; sînt sigur că acela care într-un moment de supremă desperare ne spunea în chinuitul său jargon:”Dechit profesor la asemeni bueț, mai bin’ pastor la porc”, era un om fundamental bun, că se găsea bine în țara adăpostirii sale, unde-și măritase fata după un avocat român, că el ar fi dorit ca din lecțiile sale să iasă cît mai mult profit, spiritul de datorie și de onestitate al rasei sale neputîndu-i fi străin. Dar apucăturile pionului francez, ale inexorabilului pedagog formalist îi rămăseseră, și vrîsta înaintată, suferința bolii care-l făcea să răsufle greu, cu neexplicabila pană de gîscă în colțul gurii chinuite de astmă, întăriseră încă aceste dispoziții care duceau în chiar Franța lui la dureri ca acelea pe care Champfleury le-a descris în Suferințile profesorului Delteil și pe care le afli și în amintirile din
