Suflet adînc și foarte simțitor, de o bunătate fără margeni, de o dreptate care nu admitea favorizarea, de altfel puțin obișnuită, și prigonirea, mai deasă, el se ofilea tăcut, închiîndu-și misterul în mijlocul unei societăți în care, poloni, ca Merjvinskii, ca Trembicki, nu lipseau, dar care n-avea față de dînsul o înțelegere, lăsîndu-l să-și cîștige pîinea cu lecții date pînă tîrziu noaptea, prin noroaie; […] soția lui, o nepoată a lui V. A. Urechiă, rotundă ca o brînză de Olanda și roșie ca acoperișul ei, purtînd pe capul, de o frumuseță de mult stinsă, o vizibilă perucă, întrebuința pe acest om de o mare valoare ca pe animalul care trebuie să tragă, pînă va rămînea jos, la carul îndestulărilor casnice. Și se vorbea de stăpînirea în casa lui a colegului tînăr de la matematici, de mîncările amestecate, turnate una peste alta, care-l așteptau la obosita întoarcere acasă, în care mai găsea și zburdăciunea elevilor ținuți în gazdă, așa încît, din supunerea lui la o soartă așa de grea se desfăcea numai tînguirea muceniciei așteptate:”Müsü Ionescu, müsü Ionescu”, sau”Mijivinschi, Mijivinschi”… Lui „domnu’ Tokarski” nu i se făceau obrăznicii mari, copiii înțelegînd mai mult, din instinct, decît oamenii maturi: doar în clasa a IV-a, gazda obrăzniciilor, cînd copiii nu mai sînt copii ca să asculte și nu sînt nici adolescenți cu cunoștința răspunderii lor morale și cu grija viitorului în viață, se punea puțină cretă în saltarul unde obositul profesor își așeza lunga barbă sură, sau supt catedra răsunătoare anumite bombițe de plumb pe care le manevrau în momente mai solemne sforicele ce se strecurau după cuie bine plasate și ascunse de-a lungul păreților și cînd, răsturnîndu-se pentru cercetare lada profesorală, mecanismul micii răutăți ieșea la iveală, același glas de supunere la toate nedreptățile se auzea fără ca din blînzii ochi negri, deasupra cărora se lăsa aripa sură a șuviței revoluționare să iasă un fulger de
