Și totuși noi trecuserăm printr-un război și „repurtaserăm o victorie”, deveniserăm „independenți”…
Viața singură mă pusese în fața acestor realități nouă. De două, de trei ori avusem senzația netedă, înfiptă adînc în minte, de să se păstreze și pînă astăzi, a lucrului neobișnuit care sta să se petreacă ori care își începuse, își isprăvise rosturi pe care nu mi le puteam închipui cu atîta trudă, suferință și cumplită vărsare de sînge.
Pe harabalele […] lungi cît răbdarea săracului, treceau oameni de la țară, dintr-o lume pînă atunci cunoscută numai prin vierul care ne aducea daruri de la rude ori prin calicii rătăciți pe străzile orașului, zdrențe mai mult decît oameni, cîntîndu-și cererea și mormăindu-și satisfăcutul „bogdaproste”, cînd nu li se zicea simplu și scurt: „să vii altă dată moșule” sau „femeie”. Pe cămașa lor albă nu erau semne de uniformă, dar capela dorobanțului ne arăta că ei merg la oaste: nu la obișnuita oaste din curtea căzărmilor, ci la altceva, la un misterios lucru de departe. Oastea era puțină și chemarea supt steag culegea numai ici și colo militari activi, dintre care nici unul n-avea vreo legătură cu noi.
Am știut pe urmă în ce triste împrejurări, lipsite de spiritul necesar, indispensabil, am început acest război, care era pentru noi și o strașnică încercare, plină de atîta risc, la un popor care de mult nu-și pusese viața în primejdie pentru un scop mai înalt. De atunci, nu-mi aduc aminte de nici o manifestație în legătură cu acest lucru crud care se petrecea pe atît de depărtatele cîmpii ale Bulgariei. Ținta, de o natură politică așa de abstractă, n-o puteam vedea, iar pornirea contra „inamicului” nu putea să existe: pînă la trecerea mea în jos la București, nu cunoșteam alt turc decît pe acela, așa de nelămurit, legat de un trecut despre care ni se spunea că s-a isprăvit de mult, din cronicile de acasă și din cărțile de școală.
