cu totul, se auzeau numai nesfîrșitele discuții asupra rochiilor făcute, asupra celor ce se vor face ori și asupra celor care nu se pot face. Jurnalul de modă, cu tiparul pe supțire hîrtie galbenă, se tîra pe toate mesele.
Frumoasa carte de cetire a „învățătorilor asociați”, la care colaborase și Odobescu, cuprindea, desigur, dar cu atîta discreție! , și articole despre țară și despre neam, dar ele nu ne fuseseră tîlcuite printr-un singur cuvînt, și astfel ele rămîneau pentru noi literă moartă, toată luarea-aminte îndreptîndu-se asupra bucăților duioase, atingînd sentimentele general umane care mijeau în sufletele noastre. Nici în clasa întîia, nici în a doua, nimic care să privească sîngele nostru și pămîntul nostru. Conștiința de noi înșine n-o puteam căpăta nici prin comparația cu cei deosebiți de noi, căci evreii umblau la școlile lor confesionale ori poate și la școli de Stat din alte cartiere decît acesta, rămas curat românesc; ne reunea pe toți rugăciunea, care era numai de formă, la școală ca și acasă. O ortodoxie fără însuflețire, care nu trezea nimic în ființa noastră morală, care era stăpînită mai mult decît de dumnezeiasca Treime, așa de colorat înfățișată în icoane, ori de sfinți, în cinstea cărora se făceau lungile slujbe, cu obligația de a sta în picioare, neînțelegînd și nesimțind, pînă ni se întunecau privirile în greoiul, grasul miros al luminărilor de ceară, ci de vedeniile pe care le trezea povestea spusă pe întunerec, de pe cuptor sau de pe patul din bucătărie, de femeia știută în a vrăji zmeii cumpliți, ferecați în butoaie din care-i scot proștii neprevăzători, dihăniile informe ale codrilor pustii în care numai copiii foarte cuminți pot să-și găsească drumul înapoi, dracii cu coarnele bîrligate și coada sfredel, care sînt totdeauna pe urma noastră și al căror nume eram și noi obișnuiți să-l avem necontenit pe buze, – toată această porodiță fantastică și infernală, care ne făcea să tremurăm în întunerec,
