văpsite cu flori mari verzi, multe și mari odăi, din care și eu aveam una: o odaie anume pentru mine, unde ascundeam supt perină romanele franceze din nou trezite la viață odată cu dreptul de a trăi puțintel și pentru mine. Seara, pe scări, la capătul cerdacului – și sînt altele de jur împrejur —, în pacea care se coboară, orașul depărtat vuiește de lătrături confuze, de zgomote nețărmurite, pe care le taie din cînd în cînd clopotul bisericii gheboase unde slujește „popa Ili” cel cu dar de beție și dar de minuni…
Și nu sîntem singuri: cum sînt atîtea odăi, mama a închiriat la două familii.
Ofițerul spițer Voiculescu, mic, blond, pleșuv, cu favoritele rare, nervos, de se ceartă toată ziua cu clopotele care, în turnul lor, avînd atîta de lucru cu viii și cu morții, nu mai tac, e însurat. Frumoasa femeie, naltă, voinioă, bălaie și-a adus un piano, și un glas puternic și dulce ridică în fiecare seară peste tot cuprinsul notele cîntecului în care e vorba de Carpați, de „steaua nopții care da lumină”, de un suprem adio dat munților în adînca singurătate a pribeagului. Tîrziu, stau fără ca somnul să se apropie de mine și ascult. Am nouă ani și nu e numai muzică în urechile mele. Undeva e o altă lume, care nu e nici realitate și nici slovă scrisă, și acea lume mă cheamă cu un glas pe care nu-l auzisem pînă atunci niciodată.
Același simț îl am și cînd, pe prispa bucătărioarei părăsite, țes cununi de flori și mă îngîn în alte cîntece, dintr-un cristalin glas copilăresc al unei fete ceva mai răsărite decît mine, care privește drept înainte, și ea, spre astfel de noi vedenii, cu ochi mari negri, în negura serii. Profesorul Grigoriță, muntean și el, adus de pe alte plaiuri, ține altă odaie, cu soția, o doamnă înaltă, foarte oacheșă și foarte slabă, foarte tristă, și Alexandrina, cu sora ei, Aurelia, sînt fetele lor.
