care aduceau în cele două odăițe pline de amintirea tatei epoletele de metal greu ale unui bătrîn maior cu fața osoasă, înroșită de oftică, pe care o păstrez în minte, cu teama de ce putea să dărîme în mine o lume de evlavie fiască, alături de figura unui tînăr frumos cu barba blondă răsfirată pe care alt refuz îl îndepărtase, în casa cea veche; apoi îngustări într-o viață și așa atît de îngustă, nevoia de a instala un atelier de croitorie, o asociată, tînără, dar gîrbovă și acră, care n-avea un cuvînt pentru noi – mi s-a săpat în ochi anunțul care unea pentru o clipă numele mamei cu al Ruxandrei Simionescu —, apoi cea dintîi boală grea a mea, cu vedeniile din focul gîlcilor care sugrumă, anghina fratelui, care mă trimese departe, în casa negospodărită a moșului Manole. Iar, ca mîngîiere – Doamne, ce n-ajunge pentru un suflet de copil! —, Ițic cel bărbos, corogit și bun, care o dată pe săptămînă ne dădea să alegem din panerul lui plin de miresme, între palidul pandișpan cu mirosul boieresc și vulgara turtă dulce brună, fiartă în miere, aromind a piper. O dată, ca o curiozitate exotică, o caracatiță de post, care se adăugea avantajos la salepurile și supa de tahîn a lungilor posturi religios observate – dar biserica o văd încă foarte neclar – și supremul dar al celui dintîi pesmete cu pecetea leului belgian pe el, element de unică distincție față de cozonacii care de Paște se desfăceau în lungi felii moi supt căciula prăjită, sămănată cu migdale, și față de paștile rotunde, late, cu orez, cu brînză, cu smîntînă pe care le smălțau așa de apetisant marile stafide moi, umflate.
Materialism copilăresc, pe care singur mi-l aduc aminte. Cartea, cu viziunile și farmecele ei, nu mai era. Doar corecturile de la tipografie pentru traducerile mamei, care și astfel își crea un mic venit, din Convorbirile unei mume, din Petru și Camila a lui Musset, din colecția de anecdote și zicale, adunate ca Flori literare. Lectura
