— Fă-le dezlegate! De ce le legi? – Așa m-a învățat mama. Și mustrările căzură atunci grindină asupra mea: ele mă atingeau însă nu numai pe mine, ci și pe cine îmi dăduse învățătura care acum, înaintea tuturora, se decreta vrednică de răspingere și de pedeapsă. Așa se înțeleg prea adeseori în școală, de oameni făcuți pentru altă meserie decît cea de învățător și, pe lîngă aceasta, înăcriți de boală, înrăiți de necazuri pe care nu le pot ascunde, și cele mai firești și mai sfinte sentimente.
Și, astfel, nu știu cum, copilul care nu știa să „răspundă” și a cărui împotrivire la ce nu era drept nu îmbrăca niciodată forma revoltei, se văzu pedepsit.”Mi s-a luat căciula” – ceea ce înseamnă că, oprit de a mă duce acasă la dejun, căciulița mea cu brandenburguri s-a găsit supt catedră, în picioarele „domnului”, împreună cu mormanul de căciuli și de pălării ale tovarășilor de vinovăție. Avui un sentiment ascuțit de nedreptate în fața căreia nicăiri nu puteam găsi un sfat, un ajutor, un sprijin. Ceva răsună în mine și pînă azi din acea înjosire pentru care întru nimic nu mă simțeam vinovat. Sînt aproape șaizeci de ani de atunci și mă doare încă pentru „luatul căciulii”, în clasa întîi primară de la școala Marchian. Ca o gîrbovire precoce aplecă fruntea, pînă acum dreaptă, a copilului deprins a se judeca – și, la întîmplare—, a se și pedepsi, fără milă, pe sine. Începeam să am senzația aceasta: că nenorocul meu mă osîndise a intra într-un gang de întunerec, plin de șerpi de pe catedră, de broaște și șopîrle ca aceia din bănci și că, necontenit, an de an, pînă la o îmbătrînire morală înainte de vreme, trebuia să mă zbat în lipsa de lumină și umezeala lui.
Clasa făcu mare haz de pe urma nenorocirii mele.”Coconașul” se confunda supt această osîndă cu ceilalți. Și, cum erau, printre ei, de aceia cari puteau să-și puie în versuri răutatea, mi-am auzit cîntecul – cîte mai eram să aud pe urmă, tot așa de meritate!
