istorică la apropiata și nelipsita regulare de conturi de care, de altfel, îmi păsa așa de puțin. Se adunau de zor iscăliturile pentru izgonirea mea din mijlocul unor profesori pe cari acuma îi compromisesem cu totul, și s-au cules, după cît îmi aduc aminte, vreo șaizeci, șaptezeci de aprobări în scris a măsurii, care părea indispensabilă. De la Iași, cum fusese vorba și de Caragiani, ca director al unei biblioteci universitare cumplit înapoiate, fostul meu profesor trimetea o broșură întreagă, de o savoare de stil potrivită cu însușirile cunoscutului povestitor de anecdote orientale, terminînd cu deciziunea ca scrierile mele să fie aruncate public în lăturile de pe malul Bahluiului. Singur un necunoscut tînăr boier, Constantin Bălăceanu, lua un condei de o nobilă trampă și, în curajoasa foaie franceză pe care o tipărea, făgăduia celui așa de aprig atacat că va veni o vreme, care a venit și n-a venit, cînd mulți din dușmanii de atunci îi vor face sluj înainte.
