Afară de motivul, hotărîtor pentru mine, de a mă da în lături în fața injuriilor și a oricării grosolănii, întocmai cum un om curat va prefera să ieie o cărare îngustă și prăfoasă în loc să continue pe un drum drept și comod, sămănat de imundiții.
Aceasta pentru a explica de ce ideea unui război cu atîta lume, pe care a trebuit să-l primesc, rareori cu bucuria că am înfruntat o șarlatanie ori am distrus o iluzie răufăcătoare, a fost străină de intențiile mele și cu totul necorespunzătoare idealului de viață a cui de mult nu căuta altceva decît cea mai desăvîrșită izolare de tot ce era zgomot omenesc, îmbulzeală de ambiții și revărsare de patimi. Doar o arătasem îndeajuns, de la școala unde ascundeam cu îngrijire ce puteam și eu, căutînd, la internat, unde în jurul meu erau numai urletele dezmățului, să suprim și zgomotul pașilor mei, apoi la studiile, în străinătate, unde nu m-au recomandat nici alții de acasă și n-am căutat să mă recomand nici singur, mirat oarecum cînd mi se găsea o însușire, tot așa și pînă la cei șase ani de activitate ca profesor la Universitate, în care n-am curtenit pe nimeni, n-am îngrijit pe nimeni, n-am căutat nici cîrdășie, nici încăierare în locul unde fierbeau atîtea pasiuni, și așa de cumplite, pătate de o politică încă de atunci amestecată, din nenorocire, în toate domeniile activității intelectuale. N-am știut cum să mă strecor în fiecare vacanță mare, uneori și în cele scurte de iarnă, ca în vizita la Brașov, ca să caut obscur documente pe care le ceteau atît de puțini din public și pe care le urmăreau și le pricepeau așa de puțini, și dintre istoricii cari nu făcuseră o lungă și grea școală ca a mea. Îmi interzisesem apoi orice activitate literară, și o dată numai un tînăr ziarist moldovean, al cărui nume ca și numele foii (soția lui iscălea Laura Vampa) nu mi le amintesc bine (poate Eugen Vaian), mi-a smuls cîteva versuri pentru coloanele sale. Afară de două-trei conferințe la Ateneu, unde mă chemaseră stăruitor, n-am stat înaintea publicului, și pînă
