au intrat în Buletinul societății de geografie prin bunăvoința lui Gh. Lahovary, de la Curtea de Conturi, secretarul societății care dăduse el însuși multe scrisori românești în Convorbiri, iar la Economia Națională, transmisă de P. S. Aurelian ginerelui său, pe care-l cunoscusem la München, d. C. Băicoianu, a apărut analiza descoperirilor de la Lemberg, mai tîrziu Condici de socoteli ale Domnilor fanarioți și altă informație în acest domeniu. Și luxoasa revistă a dlui N. Pătrașcu, Literatură și artă, al cărui Alecsandri îl judecasem odată aspru, îmi era larg deschisă, și pentru pagini de literatură descriind pitorescul noilor mele călătorii și pentru contribuții istorice.
Cu publicul cel mare eram să intru în contact prin conferințe rezervate mie, în înțelegere cu Onciul, care alesese ca subiect: Întemeierea Principatelor, și cu Bogdan, care a vorbit despre Studiile slave la români. Partea mea au fost: Luptele lui Mihai Viteazul cu turcii și Cultura română supt fanarioți. Ambele au servit de bază unei întregi serii de ataatacuri piezișe, – „dușmanul lui Mihai Viteazul”, „lăudătorul fanarioților”, – care însă fac parte din războiul pe care tînărul cu atîta tenacitate urgisit și urmărit a fost nevoit să-l înceapă.
Pînă atunci, din fericire pentru o stare de spirit pe care n-am învățat să o țin la o parte de tot ce-mi poate da lumea, aveam aceeași înțelegere a străinilor, cărora nu le făcusem nici o îndatorire și de cari nu mă lega nici un rost sentimental ca de compatrioții și conaționalii mei, dar spre cari, cum am spus, mă duceau drumurile anuale, drumuri care erau plătite din ce mi se cuvenea de la Academie pentru corectura singură. Și, spre a putea face aceste drumuri, rămîneam și mai departe în strada Sculpturii, apoi mergeam tocmai în fundul străzii Icoanei, lîngă rampa de gunoaie care aromea mahalaua, într-un șir de odăițe joase, cu fereștile către ulicioara care se
