găsit pe tînărul ministru, de o așa de îngrijită înfățișare engleză, cu un aer de o severitate deosebită, al cărui secret am aflat pe urmă că-l cunoștea foarte bine fostul și viitorul meu concurent, Calloianu. Îmi făcu semn să trec în odaia de alături și, cum publicasem în revista ilustrată a lui Ignatz Hertz, trăgînd-o și aparte, o conferință, sprijinită pe inedite, despre Basta și Mihai Viteazul, în care eram destul de „patriotic”, mi se pare, – deși pentru aceasta Urechiă, Tocilescu mă denunțaseră vindictei publice —, îmi puse în față, ca un corpus delicti înaintea criminalului, cărticica. Apoi, răbdător, el se pregătea să facă o amănunțită cercetare critică a stilului, cu acea siguranță de care e capabil, în toate domeniile, numai bărbatul politic român.”Te interesează?”, mă întrebă cel cu nici zece ani doar mai în vrîstă decît mine.”Deloc.” A privit îndelung cutezanța mea, pentru a rosti apoi această sentință:”Cîtă vreme voi fi eu ministru, d-ta nu vei fi profesor”. Foarte liniștit am răspuns:”Nu e nimic, dle ministru, voi aștepta”.
Catedra a fost scoasă din nou la concurs. Cred că și data aceasta a apărut, tot așa de sumbru, cu cicatricea din care era să se desfacă un cancer, privindu-mă cu tot atîta dușmănie din profunzii ochi negri, Căpitanovici, care, nereușind nici atunci, a isprăvit publicînd, cum și era de așteptat, o broșură în care eram prezintat ca plagiator pentru că făcusem să se nască și să moară cineva la aceleași date ca și un mare număr de predecesori și, pe lîngă aceasta, ca ignorant în materie de geografie pentru că, într-o citație de izvor medieval, se afla afirmarea că Famagusta e o insulă. Cred că a revenit Georgian. Și mai era, tot gata să se retragă înainte de probe, simpaticul Calloianu care, cu toată desconsiderațiunea pe care o aruncase anul trecut asupra mea, îmi propunea amical să cer amicului său, ministrul, scindarea catedrei, în care caz puteam fi sigur că nu mi se va mai
