cînd am fost chemat la Minister ca să aflu din gura unui coleg de Universitate, de la Facultatea de Științi, cu care n-avusem nimic a face, glumețul, prietenosul, de altfel, pentru alți oameni și, în ce mă privește și pe mine, în alte împrejurări, Ștefan Sihleanul ”Patan” al amicilor, cumnatul lui Delavrancea, amatorul de muzică, boemul Sihleanu, că publicația, care costa așa de puțin, s-a oprit.”Noi liberalii”, spunea secretarul general al Ministerului de Instrucție, cu un D. A. Sturdza președinte al Consiliului, „nu putem tipări astfel de fleacuri ale unui junimist și nici nu înțeleg cum de te pot pasiona”. Se pare că aveam aerul unui tînăr destul de inteligent…
O apropiere se face în mintea mea. Am spus că primul concurs, ținut la Iași, îmi dăduse, cu o reputație foarte îndoielnică, numai suplinirea catedrei de istoria universală la București pentru care mă recomandase așa de frumos Maiorescu. Îmi îndeplinisem cu zel, în margenea puterilor și a neexperienței mele, această sarcină, crezînd că poate fără un nou concurs, cum de altminterea și fusesem asigurat, voi fi întărit definitiv – căci putusem să fiu numit de la început, ca unul care ieșisem cu nota cît de cît mai mare —, cînd, în mart 1895, elevul diplomat al Școlii de Înalte Studii, doctorul de la Leipzig a fost chemat la acel Minister al nostru unde pînă atunci nu cunoscusem decît drumul care, pentru chestii privitoare la bursa mea, ducea la biroul atotputernicului, permanentului Lascar. Îmi mai aduceam aminte, de departe, de Ștefan Mihăilescu, secretarul general încă de pe la 1870, cînd am fost în casa din strada Fîntînii, unde e acum o școală de țesătorie, pentru a primi biletele de întoarcere la Iași, dar cu miniștrii noi n-avusem nici o atingere.
În fruntea Ministerului era atunci Take Ionescu. Poate că mă mai prezintasem la el o dată, ca student, pentru cei trei sute de lei în capăt, destinați vizitei la Roma, în vederea pregătirii tezei mele pariziene. Acuma l-am
