Vin acum la scrisul meu de-a lungul acestor ani, care n-au fost, ca și atîția alții pe urmă, decît o continuare a studiilor universitare, cu un entuziasm pe care nu-l avusem la Universitate, la nici una din Universitățile pe care le străbătusem, și mai ales cu un profesor mai sever, mai greu de laude decît oricare din cei pe cari-i avusem și care, foarte rar mulțămit cu ce făcusem, nu mi-a dat niciodată un banchet ca acela de la Iași: eu însumi.
Cu toate că în teza de la Paris, care a ieșit numai în 1896, procurîndu-mi una din cele mai mari și mai curate plăceri ale vieții, îmbrățișasem un cerc așa de vast, cu toate că – în deosebire de lucrarea pentru Leipzig, răpede sfîșiată, cum am spus, de unii critici italieni din punctul de vedere al unui localism cam îngust și al unui exclusivism național care nu îngăduia atingerea unor asemenea subiecte de un străin și mai ales de la o școală franceză —, Philippe de Mézières găsise numai călduroase aprecieri, dintre care aceea a unui german, în Byzantinische Zeitschrift, pe care-l dovedisem plagiator, m-a făcut să surîd, iar a dlui Coville, astăzi un așa de bun și de amabil coleg la Paris, am cunoscut-o abia după peste treizeci de ani, eu mă gîndeam cu o sfială care mergea pînă la durerea de a mă receti, pînă la bolnava obsesie de a mă verifica, pe oricine și pe orice, pînă și pe un banal
