chinuită și obosită a lecțiilor învățate pe de rost – or povară de stîncă a copilăriei mele, foc de iad în care au ars toate pornirile unei sprintene libertăți! – este casa mărunțică a familiei Stroja: un bătrîn foarte alb, foarte curat și sever, o bătrînă care se stinge de boală, un tînăr cu favorite care-și tușește sfîrșitul plămînilor și o domnișoară, o „duducă”, slabă ca o umbră, de o gingășie fricoasă pînă la ridicul, ferindu-se de orice i se pare că ar putea-o atinge și care va isprăvi mușcată de un cîne turbat – ce tragedie la sfîrșitul a ce viață! Odăi umbroase, cu miresme de sulcină, tablouri istorice, care mi-au dat întîia oară, mai mult decît ale noastre de acasă: Carol I al Angliei cu scutarul, Leonardo da Vinci în fața Giocondei, interioruri flamande, Sf. Vincențiu de Paul cercetînd prizonierii supt ochii unui dulău ciudat întors de spate, căci aici, la”Lența Strojăi”, Maria Stuart își punea gingașul gît pe trunchiul călăului fioros și un Napoleon cu vița rebelă pe frunte și cu dominatorii ochi albaștri stăpînea pe toți și pe toate. În fața”Bisericii Nemțești” crenelele casei Ciolac, zidită în impozantul stil mixt de pe la 1850, venit, cu germani, cu poloni imigrați, în orașele Moldovei-de-Sus, lasă să se vadă, lîngă adîncurile grădinii fără soare, solemne chipuri boierești deprinse cu huzurul: cine ar fi crezut că în saloanele cu perdele grele și oglinzi lungi în cadre de aur, cu fotelurile îmbrăcate în creton peste catifeaua lor scumpă se vor așterne în cîteva zeci de ani, după ce proprietarii, închiși în viața lor de o bogăție sigură, ca pentru toate vremurile, se vor fi împrăștiat în largul lumii pînă la cotiturile strîmtorărilor materiale, paturile de fier și lavabourile de tinichea ale unui internat pentru copiii țeranilor din satele vecine!
Îndelung se întind grădinile celor două clase care nu se cunosc, nu vreau să se cunoască, în stricta osebire de ranguri care hotărăște cercurile sociale și le împiedecă,
