în margene, lîngă apa iute a Innului, unde era o atmosferă tot așa de rurală ca la o stînă din munți, cu muște mari de gunoi care ți se rătăceau în sîn, iar, ca mîngîiere, zîmbetul cochet și cinstit al fetei patronului, care servea ca într-un tablou din Reisebilder ale lui Heine. Acolo, cu cheiurile rîului în față, mi-am scris, într-un senin răgaz, Chilia și Cetatea Albă.
Oarele de lucru la Viena erau potrivite așa încît să lase personalului după-amiaza liberă: se începea la nouă și se continua pînă la trei; grăbiți să profite, cercetătorii își aduceau în buzunar ceva de ronțăit, pe cînd, la o oară observată cu sfințenie, o tabla cu toate bunătățile se aducea solemn pentru unul din funcționari, rotofeiul cleric surîzător de lîngă fereastă, care, în numele Domnului, cu gesturi ca la oficierea leturghiei, îndeplinea nevoile trupului, așa cum este stăpînit, precum se știe, de Satana. Kârolyi era complect surd, ajutorul maghiar, dezagreabil ironic; cu colegul lui german Siegenfeld ne ajutam cum puteam. Și ce largă mergea în fiecare zi povestea furtunosului Domn român, rupînd în furia lui necontenite lațuri de viclenie vieneză, după vechi practici seculare, care se tot țeseau din nou în calea lui, mai puternice decît toată „vitejia” și chiar decît dibăcia constantinopolitană a celui cu mama dintre greci!
Pentru studii de același fel sau vecine, mă suiam la ultimul etaj, unde era Biblioteca Arhivelor și, pentru a ajunge acolo, treceam prin acela unde stătea însuși stăpînul popoarelor sale din monarhia devenită la 1867, prin puterea împrejurărilor, prin mersul înainte al unei teribile și sigure fatalități, austro-ungară. El era acolo, dincolo de perdeaua verde, prin culoarul luminat și ziua de lămpi, în fața căruia străjuiau pe rînd gardistul austriac și gardistul ungar, cari, la apariția bărbii mele negre, ca și a bărbii blonde a unui belgian prieten, care el se supăra, iar eu găseam haz în această neînțelegere, lua poziție de
