încete, pe care toate silințile mele de a-l conrupe, cu fete frumoase din multe locuri, nu l-au putut îndepărta de la moștenitele căi tradiționale ale virtuții.
Pentru întîia oară m-am așezat apoi la Viena, pînă atunci străbătută în cea mai mare grabă de la o gară la alta, cu prilejul drumurilor în Apus. Așezat într-o cămăruță plină de ploșnițe, care se ardeau la luminare pe furiș, de o biată bătrînă chinuită și bătută de fiul ei – altceva, decît viața de familie de la Königsberg! —, apoi într-o locuință mai încăpătoare și mai curată, dar din cînd în cînd cu apariția aceluiași parazit local despre care noua gazdă-mi spunea:”Dar arată-mi d-ta o casă în Viena fără ploșnițe”, m-am pus la lucrul încordat pe care-l cerea imensitatea unui material incomplect cercetat de Hurmuzaki care, intrînd în depozite ca la el acasă, își îngăduise a lua pentru dînsul și vechile hîrtii chirilice, de o valoare neprețuită, ale lui Petru Șchiopul, dar lăsînt instrucțiunile în românește date de Mihai Viteazul solilor lui la Împărăție, „pohtele ce au pohtit”.
În palatul imperial însuși, dedesuptul odăii unde dejuna împăratul – și auzeam mișcîndu-se scaunele și, îndată, sentinelele strigînd la trecerea stăpînului – cîțiva cercetători, între cari fusese odată și canonicul Ulysse Robert, autorul bio-bibliografiei evului mediu, publicatorul cronicei lui Dardel, de care m-am putut folosi pentru cartea mea despre Mézières, erau adunați într-o odaie ca de locuință, ajutați și supravegheați de directorul maghiar, Kârolyi de Nagykároly, Careii noștri, tipul nemeșului de provincie, gros și roșcovan, de un alt maghiar, tînăr, Göry, și de un austriac de aceeași vrîstă, toți aparținînd, în acest stat rămas feudal și plin de ev mediu, dinastic și cavaleresc, nobilimii.
Pe cînd înainte, reluasem Innsbruckul, una din țintele principale, stînd într-o primitoare casă unde trei fete blonde puteau fi zărite numai în treacăt, iar restaurantul îl căutam tocmai
