nu e din paraziții puturoși ai curților și drumurilor muntene, ci acela care poartă în trupul său floarea roșie în spic care dă oțet. Aici nu mai e ca în cea dintîi stradă a vieții mele conștiente, de la răscrucea Podului de Piatră pînă la”Medeanul” cu lemnele, un amestec de case modeste, din vechea mahala patriarhală, de oameni cuprinși, avînd pe alocurea și cîte un atelier ca acela al „ciubotarului” Baraboi, plin de ciocăneala uneltelor, și numai rareori „curți” ca a doamnei Chiriac, văduvă, destul de frumoasă și de voinică pentru a se mărita la peste cincizeci de ani cu cineva de departe, din cellalt capăt al orașului, sexagenarul Tăutu, cu părul alb colilie, ori „curtea”, de al doilea rang, fiindcă era numai a unui negustor îmbogățit, a lui”Tudorache covrigarul” – care nu mai vindea covrigi. Ci aici e dumbrava grădinilor, din care abia se ițesc cerdacele pe stîlpi supțirateci, înaltele coperișuri de zale neagră constelată de mușchi din toate spețele, ogeagurile văcsuite de fumul mai multor generații. De la”Biserica nemțească”, a polonilor refugiați, dintre cari se alege și preotul, căsuța de rugăciuni a unor pribegi cărora încă nu li s-au stins visurile și cari stau și așteaptă pînă ce românismul dimprejur i-a prins în caldele lui îmbrățișări, clădire curată de piatră goală, străină, prin podoabele-i gotice, de tot ce se găsește împrejur, pînă sus, la bariera, la „rohatca” spre Curtești, unde așteaptă de cu noapte evreii […] precupeți, zăpăcind pe țeranii greoi, cu cizmele mari, și pe femeile legate îngrijit la cap cu tulpanele negre, e numai o lume din acelea care nu se pot numi nici bogate, nici sărace, colț de sat cuprins în margenea orașului care s-a tot întins de-a lungul vremilor.
Ce nu se găsește aici! Liceul nu și-a împlîntat încă masiva clădire pe care, într-un ceas de încurcătură a socotelilor la ofițerii cu aprovizionarea, vor pîrjoli-o rușii. Pe locul unde va începe să se deșire nesfîrșita bondăneală
