cărămidă roșie, încunjurat de șanțurile acuma goale, uscate, dar încununat de vechile-i crenele războinice:
Prin șanțuri goale, prin portice
Se-ntind mari ierburi parazite:
Pe-aice Ariost cîntat-a Și Tasso-a suferit aice.
cînta poezia mea ațipită, pe care atîta frumuseță o trezise însă.
La Bologna, cu gangurile umbroase, cu înaltele turnuri zdravene, condus de un bibliotecar așa de prietenos, Bacchi della Lega, editorul călătoriei negustorului venețian de la începutul veacului al XVII-lea, Tommaso Alberti, prin Moldova, am descoperit corespondența și notele istorice ale stolnicului Constantin Cantacuzino, al cărui carnet de student la Veneția și la Padova îl găsisem la muzeu în București, a cărui cronică despre începuturile românești, mare operă în spiritul și în stilul Renașterii italiene, așa de asemenea în idei cu hîrtiile bologneze, ceea ce mi-a permis să i-o atribui, era să o public și a cărui figură răsărea astfel pe neașteptate în deosebita ei importanță literară și culturală.
Îmi pare rău că nici acuma n-am văzut toată acea Umbrie, de atîta farmec senin, însorit al naturii și de atîtea amintiri de sfinți mistici și de mari creatori ai unei arte nemuritoare, tot acel colț binecuvîntat al minunii italiene, care cuprinde Perugia Peruginului, maestrul lui Rafael și creatorul tipului madonelor lui, de care, cu mai multă minte, nu mai vorbeam de rău, ca în Amintirile din Italia culese în 1890; apoi Assisi, cu aburul de nesfîrșită bunătate și pentru lucrurile neînsuflețite, al sfîntului care a iubit mai mult, Orvieto, Urbino, cu rapoartele generalului Veterani, vizitator „austriac”, ca și Marsigli de la Bologna, al Munteniei Brîneoveanului. Cum și Sicilia pînă astăzi mi-a rămas necunoscută. Ambele, însemnate lacune în cunoașterea unei părți așa de nobile din Europa noastră,
