Bibliografiei românești, descriptivă și ilustrată, la care, îndemnat și călăuzit de șeful său, lucra zi de zi, putîndu-se prezintă la scurte intervale fasciculele unei publicații care face și va face totdeauna cea mai mare onoare științii românești. Nu știu cum într-o zi m-am simțit aproape de omul cu aparența rece care-și trecea printr-o sită atît de deasă simpatiile și prețuirile îndelung verificate; lui i s-a datorit și schimbarea de atitudine a fratelui gazetar și critic care mă înscrisese la început și pe mine între victimile sale. Pînă la moarte, bunul Nerva mi-a fost unul dintre cei mai călduroși mîngîietori în luptele grele, de multe feluri, în. care nu era să mă arunce nici o fire dușmănoasă, nici o ambiție de satisfăcut, ci numai conștiința că, peste piedeci insuportabile, este o operă, de cultură și de morală, care trebuie îndeplinită cu orice preț.
Tot așa de zvelt și de slab, tot așa de nervos și de iute, roșu la fațăi și blond, privind pe toți și toate cu niște neuitați ochi de neastâmpărată ironie, Ștefan Orășanu m, fiu de preot bucureștean, dar rudă cu satiricul poet din vremea lui Cuza-vodă, adunase pe neștiute de oricine o mare bogăție de cunoștinți din cele mai variate și avea din fire cea mai fină formă agresivă, distrugătoare, de era capabil să reducă în, praf pe adversarul care-i cădea în mînă. Un fost coleg de la liceul din Iași, hușean focos și violent, Al. Gîdei, elev al lui Urechiă și avînd de la acesta anume neglijențe de formă și insuficiențe de fond, dar desigur om capabil, care s-a distins apoi în cooperație și a murit prea răpede, scrisese o încercare despre cronicarii moldoveni; într-o serie de articole publicate în Convorbirile încredințate acum lui Ioan Bogdan, Orășanu I-a făcut răpede harcea-parcea. Aceeași soartă a avut-o apoi bibliograful lui Voltaire, Bengescu, cu toată nesfîrșită răbdare a harnicului diplomat, și a venit momentul cînd și Pompiliu Eliad, venind de la Paris ca profesor de limbă franceză, cu multă informație nouă, dar cu vechea tendință
