Astăzi, cînd copiii umblă pe toate drumurile și cînd visul fiecăruia e să se desfacă pe cît se poate mai iute din casa părinților, a căror vedere singură pare că le stăvilește libertatea și înseamnă o umilință, nu-și închipuie cineva din generațiile noi cît de pe încetul ajungea un copil de atunci să cunoască lumea din jurul său.
Am cunoscut deci străzile mai puțin prin drumurile pe care, gătiți în rochițe de pichet alb cu brandenburguri albastre, gătite de talentul în croitorie al mamei, le făceam cu prilejul necurmatelor vizite care se obișnuiau între „boierii” localnici, pînă la ultimul copist de la Primărie, vizite în care timpul nu intra în socoteală și fiecarea venea, în voie, cu cîtă familie îi dăduse Dumnezeu și stătea cît găsea cu cale, între dulceți și cafele, ci mai mult prin mediul cel nou pe care-l crea orice mutare de la o casă cu chirie la alta.
Cea dintîi a fost o complectă desțerare, într-o altă parte a orașului și în altă încunjurime de natură, tocmai la vîrsta cînd mintea copilului, după ce a lăsat, ca într-un farmec, să treacă toate, începe a prinde unele lucruri, numai pe acelea, dar cît de bine!
O stradă larg tăiată, strict aliniată, cu casele albe, mici, șindilite, în mijlocul vastelor grădini cu pomi îngrijiți, fără un salcîm lipsit de rod și dacă e un oțetar, apoi
