mă dezgustau, din instinct, fără îndoială și din cauza originii mele septentrionale, tocmai din susul Moldovei, dar și din cauza coborîrii din niște oameni pe cari, din scrisorile lor, i-am cunoscut cumpăniți la vorbă și feriți de a arăta însușirile pe care le-ar fi avut: deci nu mă puteam deda nici la desfășurări retorice de fraze, la acele gesturi artificiale, la frunte, la piept, în lături, în aer, care erau obișnuite la elevii lui Maiorescu și de care aș fi fost cel dintîi să izbucnesc de rîs, nici la greoaia prezintare de erudiție nemestecată spre care îndemna puțintel, nu fără a turna și cîtă frază putea să găsească, Tocilescu.
Îmi aminteam și de atît de naturalii – nici un frazeolog și nici un pedant – profesori ai mei de la Iași și de aleasa discreție franceză a celor de la Paris. Și se adăugea, din fondul propriu al marii mele tinereți, cu o nesfîrșită dorință de a comunica pe cît mai larg idei noi, interpretări proaspete, pe care niciodată nu le-am subliniat prea mult, ca să știe toți că sînt ale mele – și de aceea am și fost criticat că prezint subînțelesuri și că lunec asupra unor simple sugestii care ar merita să fie expuse pe larg în nu știu ce „baralipton” logic și silogistic – și o francheță deschisă în a arăta ce știu și ce nu știu, ce cred și ce-mi este cu neputință să accept. Nici o notă critică față de înaintași nu se amesteca în expunerea mea și, dacă se rîdea la curs, uneori eu însumi cu studenții împreună, de nu ne mai puteam opri, era de cine știe ce neașteptată potrivire a lucrurilor sau atitudini ale personagiilor istorice, iar nu de vreun biet de înaintaș al meu care obosise, orbecăise și rătăcise ca să nu obosesc, orbecăiesc și rătăcesc eu. Dar în valul cunoștinților uneori prea de curînd căpătate ca să nu se cunoască aceasta prin nesiguranțe pe care nu știam și nici nu voiam să le ascund se amesteca, salvînd situația, și acea mare iubire de oameni, sprijinită pe sforțarea de
