opiniile sale un crez de viață și un instrument de călăuzire și conducere. În fundul sufletului aceluia care, venit din Iași, avea origini tulbure, era un elegant epicurism și o ușoară flotare între toate doctrinele, a căror zădărnicie n-o proclama, dar o lăsa să se înțeleagă. Și unele lipse de tact jigneau, fără ca el să-și dea samă: îmi aduc aminte că, la discutarea unui nou regulament al Facultății, pe care el, decanul, cu o așa de slabă autoritate, ca să nu supere pe nimeni, viitorul rector, îl elaborase, se întoarse către tăcutul ascultător ce sînt și pînă azi, cînd nu mă simt dator, într-o privință sau în alta, a vorbi, și mi-a aruncat în treacăt, zîmbind, întrebarea, la care nu aștepta răspuns:”Dar d-ta nu ai ceva de propus?” Era apoi în acea largă frază, de care vădit se încînta, sugînd-o ca o acadea, și a cării dezvoltare o puteai gîci cu mult înainte, ceva moleșitor, conrupător, aș zice, care putea să indispuie pînă la dezgust pe cine caută în cuvinte scurte, energice, manifestarea unei convingeri, gata s-o apere contra oricui și cu orice risc. Glasul gros, răgușit, toaleta căutată, figura însăși, pleșuv cu ochii strălucitori privind la succes, cu ușoara barbă cănită, fără măcar meșteșugul ales care înnegrea poruncitorul barbișon de comandă al lui Maiorescu, dădeau o senzație de pregătit, de artificial, de moale și de gelatinos, care îndepărta unele caractere de acest om, care în viața lui n-a căutat să lovească pe altul, nici prin energia pe care n-o avea, nici prin intriga de care desigur fineța lui nu ar fi fost capabilă. Și, astfel, fără măcar ca omul de partid să ajungă ministru, atîtea însușiri reale s-au risipit în vînt ca și fumul de țigară care în fantastice rotocoale se desfăcea de la masa întîrziată unde el prezida și fermeca.
Încă neînsurat, Ioan Bogdan era deseori alături de acela în a cărui seriozitate nu credea, dar pe care-l prețuia pentru marea lui deșteptăciune și, el tăcutul, îl admira pentru nesfîrșitul dar de a vorbi fără să înfrunte nimic și
