din care, pe cel dintîi nu l-am putut recăpăta niciodată; muzeul lui, plin de manuscrise și documente, era închis oricui, și, cînd am vrut să lucrez în el, mi-a oferit fără ironie să-mi comunice lista Domnilor: numai cu ordin de la Minister am putut căpăta informații asupra istoriei literaturii românești, și manuscrisele dorite mi le-a trimes la Academie, numai să nu mă vadă lucrînd acolo. O singură dată a căutat să se apropie de colegul cu mult mai tînăr, venind chiar acasă la mine, ca să-mi propuie a lucra împreună la reluarea Revistei, ca, odată, la Magazinul istoric, Laurian și Bălcescu.”—Cu oricare m-ai apropia, ar fi pentru mine o covîrșitoare cinste. Dar care mi-ar fi partea! —Partea? Nici una. Doar rolul nostru e să îndemnăm: elevii noștri vor lucra pentru noi.” Păcat că o astfel de energie, lăsată de la început să se rătăcească pe terenuri lunecoase, a fost stricată de o societate fără critică, în stare să diformeze activități care ar fi putut fi atît de spornice! Căci la dînsul, cel răpus de boală încă tînăr, abia trecut de cincizeci de ani, printr-o fulgerătoare apendicită, era un impuls spre acțiune, așa de rar pînă astăzi încă în lumea noastră.
Bătrînul moldovean Urechiă, care preda istoria românilor, înnădind an de an la volumele, împărțite pe labirintice serii, ale prezintării condicilor fanariote, pe care, pentru cîteva introduceri și explicații, le prezintă ca „istorie”, era mînat desigur și de iubire pentru materia sa, de dorința de a folosi, de un naționalism veșnic viu, care-l însuflețise din prima tinereță, cînd fostul Popovici și, cred, Cozmița, iscălea Vasile Alexandrescu, dar mai mult de o neobosită dorință de a părea. Trecuse de șaizeci de ani cînd l-am cunoscut, și fața cu ochelarii înfipți în carne, cu lunga barbă sură era a unui erudit din epoca romantică mai mult decît a unui om așa de mult amestecat în toată viața timpului său, în care, acum, îi plăcea să figureze ca „bătrînul profesor” înainte de toate. Ce nu făcuse
