să aibă asupra tînărului venit dintr-o lume așa de frămîntată și așa de vie această încunjurime în care nu putea găsi nici critică, nici recunoaștere, nici sugestie, nici ceva care să semene, cît de departe, cu o îndrumare.
Profesorii mai bătrîni, cari dezvoltau o activitate, aceia cu cari se putea mîndri Facultatea, erau, pe lîngă Hasdeu, rară apariție la Universitate, unde a fost suplinit un timp de d. Șăineanu, rău privit de studenți ca evreu și urmărit cu gelozie de învățătorul său, care găsea că „prea se obișnuiește cu catedra”, Odobescu, Maiorescu, Tocilescu și Urechiă.
Nici lecțiile lui Odobescu, așa de frumoase, de cochet aranjate în eleganta Istorie a arheologiei, nu erau dese, talentul de vorbă lipsindu-i, ceea ce jignea adînc o fire de o atît de mare delicateță. Trăia apoi, el, strălucitorul fost secretar de legație din Paris, prietenul atîtor oameni iluștri la Paris, ca un exilat, veșnic în nevoie de bani, silit a colabora la cărți de cetire din care ar trebui să se găsească un cercetător ca să-i descopere partea, luptînd cu creditorii inexorabili tot atît de mult ca și cu guta care-l reținea săptămîni întregi pe canapea în vreo odaie mobilată. Tot ce trebuie pentru a împiedeca pe un profesor de la îndeplinirea obișnuită a datoriilor sale. Dar și mai departe el îmi păstra o bună și caldă simpatie, care a durat pînă în momentul cînd l-am văzut fără suflare, din voia lui, pentru o nemernicie de dragoste așa de întîrziată, alb, frumos, cu ochii lui închiși ca pentru somn și o șuviță de sînge pe buzele supțiri, supt mustața albă, rămasă fină și cochetă. Cîndva, cu Fîntînaru, i-am așezat biblioteca în niște odăițe ca pentru un copist, după ce părăsise, în condiții triste, pentru un conflict cu elevii – o palmă rătăcită pe o față prea obraznică —, direcția Școlii normale unde urmase șubredului Francudi, și el, cu toată dezordinea romantică a vieții sale, osebea cu grijă ce era al lui de ceea ce numea: cărți „stăpînărești”, ale stăpînirii;
