era originar, și pe care-l vedeam acum întîia oară: scurt, pătrat, palid, foarte ciudos, pînă într-atît încît publica în timpul concursului, în ziarul Românul, complect decăzut, articole de defăimare contra, mea, pe care nu le iscălea, dar mi-a spus la poștă, cînd le trimetea, că sînt ale lui, ceea ce m-a făcut să observ:”Nu cred: d-ta arăți un om de treabă”. Se adăugea un fost elev al Berlinului, dibaci cartograf, care lucrase cu Kiepert, Căpitanovici, pregătit de mult pentru această întrecere, ca unul care, știind că mă ocup de Mézières și de cruciata Ciprului, se grăbise a trata un capitol din același subiect, publicînd o teză despre luarea Alexandriei.
Concursul a ținut multă vreme, spectacolul luptei atrăgînd un numeros public, ale cărui simpatii erau împărțite, dar nu cred că în majoritate de partea mea, așa de mult erau cuceriți atîția de verva lui Georgian. A fost un eveniment la Iași această luptă pentru o catedră în care eu nu aduceam nici ambiție, nici grabă, deși nu m-am gîndit la putința ocupării catedrei mele de liceu la Ploiești. Rezultatul a fost puțin măgulitor pentru mine: întrecusem cu cîteva zecimi numai pe Georgian. Pentru acest foarte îndoielnic succes am căpătat însă suplinirea catedrei.
Intram într-un mediu cu totul necunoscut fără a fi făcut o singură lecție înaintea unor adevărați studenți și fără să am legături personale cu colegi de o vrîstă de și o reputație care întrecea așa de mult pe ale mele.
Era acolo pentru limba latină N. Quintescu, craiovean, care-și căpătase catedra fără lucrări, însuși discursul lui inaugural fiind găsit prea apropiat ca formă de lecturile lui, dar om cu multă iubire pentru clasicism, cu multă înțelegere pentru dînsul în explicații care plăceau; acum, cu totul îmbătrînit, suind greu, în sunetul sec al bastonului, cu picioarele înțepenite, lunga,
