lipsa mea de mijloace, ca să-mi aducă pentru oral Istoria revoluției sîrbești a lui Ranke, din care eu aveam însă o ediție mai nouă. Dar mai erau și alții, pe cari o neexplicabilă și cu totul nemeritată antipatie îi ridica împotriva mea, și din cari-mi aduc aminte pe Caragiani, înverșunat să puie trei acolo unde Xenopol. Rășcanu puneau zece și viceversa, obicei din nenorocire foarte răspîndit la concursurile noastre. Noroc de președinte, Odobescu, cu care n-avusem în toți ultimii ani nici o legătură, dar care nu-și schimbase părerile despre mine; totuși marea lui autoritate n-a fost în stare să recheme la bunul-simț pe neașteptații mei prigonitori, cari cu patru ani înainte mă crezuseră vrednic de un banchet oficial.
Concurenții mei atunci și peste un an erau tot așa de neașteptați ca și atitudinea vădit dușmănoasă a unei părți din comisiune, pe care o supăra poate marea mea tinereță sau lipsa unor vizite preliminare, la care nu m-am gîndit, dar care puteau fi socotite ca un mijloc de a influența. Unul era chiar fostul meu profesor de la Botoșani, Georgian, care-mi opunea îndemînarea sa de vorbă ca avecat și simpatia pe care o inspira misterul din toată ființa sa, pînă la căutarea încrucișată, care părea că spune atîtea: nu scrisese nimic, dar, cînd, pe urmă, a dat la lumină un studiu, O pagină din Domnia lui Ștefan cel Mare pe care-l voia Domn de fapt și în Țara Românească, s-a văzut cîtă dreptate aveau aceia cari credeau că omului de o așa de vie inteligență îi lipsea, printr-o fatalitate ereditară, care a atins și pe fratele lui, un matematician de forță, putința de a se ținea pe linia dreaptă a judecății, care singură face pe profesor, mai ales la universitate, unde deprinzi pe alții a lucra. Alături, era un învățat profesor de latinește la unul din iliceele din București, amic al lui Take Ionescu, M. B. Calloianu, de care cetisem niște studii într-o revistă din Craiova, de unde, se pare,
