încercasem să-mi deschid un drum deosebit de al eminescianismului complect uzat, singurul stăpîn atunci pe lirica românească.
Cu atît mai mult eram oprit în aceste margeni ale studiilor care precedă adevărata istorie, de ale cării generalizări și sinteze m-am ținut mult timp ferit, dintr-un spirit de despreț pentru filozofia ușoară, la îndemîna oricui, ca și din acela al unei dureroase, aproape bolnave autocritice, cu cît pentru această istorie a românilor îmi lipseau atîtea elemente pe care nu mi le dăduse lașul și pe care nu avusem cum să mi le capăt în străinătate.
A trebuit să învăț însumi, cu sudori, scrisoarea veche, așa de artistică totdeauna, dar și așa de deosebită de la un timp la altul și de la un om la alt om și, neștiind un cuvînt slavonesc – și nici pînă acum n-am deschis vreo gramatică a vechii slavone, recurgînd așa de rar și la dicționare —, mi-a trebuit să mă deprind cu această limbă a vechilor noastre documente și a vechii noastre literaturi istorice. Mai am încă, în miile mele de hîrtiuțe, totdeauna culese și cu gîndul la alte lucrări și păstrate cu îngrijire în vederea lor, pagina cu scrisul nesigur din care cuvintele străine ale cărții domnești sau izvodului boieresc sînt astfel reunite sau despărțite încît dovedesc pe cine încearcă primii pași într-un domeniu atît de greu, dar totuși imperios necesar.
Cu astfel de grele inițieri personale, lucrînd cu lunile la un studiu de amănunte, am putut să încerc străbateri mai largi în trecutul românesc, ca în Contribuțiile la istoria Munteniei în secolul al XVI-lea, primite de Academia Română, după ce căutasem să înviez pe exilații din Tirol pentru Vatra lui Coșbuc și Slavici, ambii necunoscuți mie, ultimul și criticat, în revista lui C. Dimitrescu-Iași, pentru o biată de Istorie a evului mediu, dar spre al căror magazin ilustrat pentru familii mă îndreptase editorul ei, C. Sfetea.
