Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 1- Copilărie și tinerețe.djvu/260

Această pagină nu a fost verificată

ca și universul întreg supus unor legi neînțelese nouă:

…nu înțelegi

Că totul e un haos nemăsurat și mut?

terminat prin stupiditatea, răspingătoare, a morții:

Călăul fără milă ce prada și-o așteaptă.

Atunci de ce revărsarea fără sfîrșit a urii, la care cineva e îndreptățit numai printr-un trist beteșug din naștere? Viața politică, hapsîna pornire de eternă răzbunare mă îngrețoșa adînc, și-i dădusem expresie și în primele schițe din Lupta: pentru ca să mă împac cu dînsa, ca să mă amestec fără pofte personale în viitoarea ei, a trebuit sentimentul că viața noastră publică, așa cum este, duce la un dezastru, care, de altfel, în toate domeniile, n-a întîrziat, și că a nu-ți lua locul în legiunea unui desperat asalt pentru ruperea cercului de fier e o condamnabilă dezerțiune.

Între studenții cari-și căutau de lucru în străinătate, liberalii, lipsiți de oameni superiori, dezgustau, pe cînd, cu toate necontenitele ciocniri dintre individualități pline de unghiuri, la conservatori, mai ales la junimiști, orice părere s-ar fi avut de politica pe care o făcea un diletantism dezabuzat, mințile alese se impuneau respectului. Fără să mă gîndesc a mă solidariza cu vreo atitudine de partid, am primit astfel oferta lui D. R. Rosetti-Max de a da articole de literatură la Timpul, unde, de altfel, ținîndu-mă la o parte și de dușmăniile literare, vorbeam mai mult de literatura străină, de la Madách, cu Tragedia omului, la Arhitectul Solness al lui Ibsen, pe care, în același timp cînd admiram seninătatea clasică a lui Carducci, căutam a-l înțelege în sclipirile de oțel ale unei morale de vechi viching, deprins a se lupta cu toate crivețele mărilor veșnic reci. Nu știu cum am isprăvit și cu aceste legături în care aveam, de la început, impresia că întrebuințez alt limbaj decît acela care ar fi fost dorit.