care, rănit de moarte, soldatul cu chipiul roșu se razimă de ușă în mijlocul flăcărilor, cu sprintenul voltigeur, copilul voios supt chivăra mare, modele pentru ce va fi mai tîrziu la noi Dorobanțul din războiul de dezrobire, apăsînd cu opinca piedestalul de tunuri.
Pe urmă, oricît am căutat în fundul păstrător al minții mele, nimic. Nimic decît două alte vedenii, care sînt tot legate de dînsul, dar fără părintescul gest al mînii care mă caută iubitoare.
Mama se aruncă făcîndu-și cruce spre odaia aceea dinspre stradă unde n-am intrat niciodată. O furtună de durere șuieră lîngă patul unde mă odihnesc. Dincolo, cineva e gata de drumul cel fără întoarcere. Îl gîcesc; nu-l văd.
Ne-am dus undeva, la o familie prietenă, la Măndița Davidel, soția remăritată cu un palid avocat cu favoritele lungi și ochii șterși, a lui Alecu Iorga, fratele bunicului și mama unui fiu, Costică, de care odată m-a apropiat viața mea de școlar, ca preparator al unei mai mici și zglobii vere cu părul blond. O casă lîngă Sfîntul Spiridon, cu multe odăi, mai multe decît la noi, unele în fund pentru a se ascunde tragice figuri, sfioase de lume: bătrîna Botez, mama dnei Davidel, purtîndu-și nemîngîierea ochilor orbi, frumosul ei fiu brun cu mințile pierdute bătînd necontenit același drum. În față, grădina întinsă cu tufișurile de „pomușoară” în care ne zbenguiam cu Natalia, fiica lui Davidel, apoi colegă de universitate, profesoară cine știe unde, moartă tînără.
Dar, din toată această casă, care-mi va impune apoi prin proporțiile ei și mă va fermeca prin comorile de verdeață și prin ispita roadelor ascunse, eu văd atunci, în acea clipă neuitată, o singură fereastă, o fereastă mică dînd asupra străzii care se suie sus, tot mai sus, – nu știam eu spre ce se suia și mai ales spre ce punct, unde s-a risipit de mult, supt zidurile Sfintei Paraschive, cenușa morților
