ne-am întîlnit ca și cum era să facem cunoștință acum întîia oară.
Nu, vechea armonie, de la care puteam lua așa de mult și căreia-i aduceam atîta sinceritate tînără, se dusese în vînt. Spiritul de gazetă, otrava politică, „amicalele” cîrtiri, zeflemeaua de stradă a Bucureștilor sfărîmaseră definitiv o tovărășie de la care putea să aștepte așa de mult societatea românească, lipsită mai mult decît oricînd de direcția statornică, plecînd de la o autoritate cunoscută.
În străinătate, reunisem pentru Șaraga criticele de foileton și de revistă care-mi păreau că merită a fi păstrate: așa au luat ființă cele două volume, odios tipărite, de Schițe din literatura română, în care poate că istoricii literari ar avea de cules. După o sfătuire prin scrisori cu Vlahuță, foarte rece, ajunsesem a face pe librarul Haimann să-mi tipărească versurile (1894): am primit la Berlin modesta cărticică, pe care colegii români au judecat-o slabă, iar în toată presa noastră n-am avut un cuvînt de recunoaștere. Începeam să mă deprind cu meșteșugită tăcere care m-a încunjurat, de o admirabilă solidaritate, timp de aproape jumătate de secol, dar care n-a putut să oprească în loc izvorul menit să-și arunce apele, oricîte noroaie și cîte pietre ar găsi în cale.
La Lupta nu mai trimesesem nimic. Spiritul harțăgos al unui radicalism fără orizont, al unei hărțuieli fără scop, care a adus procesul lui Panu pentru les-maiestate, condamnarea, plecarea lui în străinătate, nu era făcut ca să încălzească un suflet care din cunoașterea trecutului culegea tot mai mult îndemn către muncă și către tot ce din partea unui om, cît de puține însușiri să aibă, de altfel, poate să folosească altora, – acest sprijin reciproc, această mîngîiere de la unul la altul fiind de fapt singurul lucru bun și sfînt pe lume, singurul care ajută să se suporte povara unei existențe care în ea însăși e fără scop,
