său de fiu de grînar, în ciuda unui liberalism de împrumut și de carieră, devenea pentru același Caragiale – suflet veșnic nemulțămit și de alții și de sine și răspîndind tot mai mult în jurul lui amărăciune, neîncredere, dezgust, ceea ce pentru unii din admiratorii săi a ajuns să fie un adevărat piedestal, dar singurul —, obiectul unei sîngeroase batjocuri, la care, din cealaltă parte, cu toate marile însușiri ale polemistului, nu s-a răspuns prea mult și nici prea tare.
De la o bucată de vreme nici nu era de mers pe acolo. Pe Caragiale nu l-am mai văzut cu anii, el desfăcîndu-se tot mai mult de țară, pe care o desprețuia pînă la margenile urii și căutînd un refugiu în Ardeal, unde felul lui de a fi s-a revărsat asupra entuziasmului inițial al lui Goga, și apoi la Berlin, unde conversația lui, dibaci pregătită, uimea prin învățătura abia culeasă din lexicoane și prin virulența paradoxului pe savanți boboci din mijlocul studențimii, în genunchi înaintea zeului negației: admirația lui mergea așa de departe, încît o dată, foarte tîrziu, după ce mă înfățișase, în rîsetele dlui Goga, ca pe nu știu ce harnic idiot care scoate apă cu ciurul, pierzîndu-și vremea cu scrisul – degenerasem rău de cînd, vorbind de Năpasta, eram „criticul inteligent și conștiincios” la optsprezece ani! – îmi făcea în tren elogiul civilizației berlineze, întrupată în servitoarea lui care iscălise caligrafic în foaia ei de la poliție. N-am văzut, mulți ani, nici pe Vlahuță, pe care se înstăpînise cu totul, pînă la o cutremurătoare tragedie a vieții sale intime, o nouă și periculoasă prietenie, așa de contrară firii sale bune, optimiste, luminată de cele mai înalte ideale. Iar, cînd, pentru o serbare a dnei Smara despre Alexandrescu, am fost rugat să-i cer concursul lui Delavrancea – și a găsit sala goală, și ce-am mai avut de lucru reținîndu-l pînă către ziuă la mine ca să-l împac, deși n-aveam nici o vinovăție pentru o organizație așa de stîngace! –
