a artei fără tendință s-a dus atunci cu un Anton Bacalbașa, ziarist foarte înzestrat, stăpîn pe umorul special bucureștean, o lungă și cumplită luptă, urmată și pînă la ciocniri personale, degradante, tîrînd în noroi suflete care altfel puteau da cu mult mai mult.
Gazetăria năvălea încă de atunci domeniul respectabil al poeziei.
Se rupseseră firește raporturile cu Gherea, care-și pregătea Literatură și știință, în care mi se ceruse și mie o bucată și, un studiu cu citații ca la Hautes Études despre Carducci fiindu-mi refuzat, dădusem versuri, cărora li s-a atribuit o interpretare revoluționară – și au fost strigate și prin cluburi —, pe cînd, de fapt, era vorba numai de deziluziile mele:
Celui ce predică-n pustiu
Și-n jurul lui tovarăși n-are,
Rămîie-i numele lui viu,
Căci sfîntă-i munca lui și mare!
Dar să lucrezi nebănuind
Izbînda stăruinții tale,
Să-ți uiți prietenii zîmbind
Și brațul tău să taie cale…
Răbdare-n noapte, muncitori,
Profeți cu ochi de foc, răbdare,
Lumina roșiilor zori
Acum sau mai tîrziu răsare…
„Muncitori”, „roșii zori”, dar era tot ce trebuie pentru neapărata „revoluție socială”… Începeam, Doamne iartă-mă, să am și eu așa puțintel talent…
Acuma, pentru Caragiale, Vlahuță care-și permisese să scrie un roman, în care amintiri personale ieșeau prea mult la iveală, într-o formă prea puțin închegată, Dan, devenea un intrus într-un domeniu care nu era al lui – și desigur și era mai puțin decît lirica, iar țerănismul pe care Delavrancea îl inaugurase și-l păstra în fundul sufletului
