al trecutului nostru de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, o poartă de lumină se deschidea, și se vedeau printr-însa umblînd, luptînd, călătorind, suferind, întocmai ca noi de astăzi, doamne imperioase, coconi meniți unui turbure viitor, boieri și negustori, din lagunele Adriaticei pînă la malurile dunărene de unde eu însumi veneam. Mult m-am trudit apoi, cu tresăriri de bucurie, ca să desfac încurcata și umila lor literă grecească…
Urmărind aceeași reconstituire a încercărilor de cruciate după epoca lor clasică, mergînd deci pe linia acelora pe care le povestisem pentru secolul al XIV-lea, am trecut la Milan, așezîndu-mă într-una din stradele întortochiate și înguste, care se învîrteau în jurul Domului alb, cu sfinții cei mulți, care vărsa din clopotele sale binecuvîntarea asupra oamenilor și locurilor. Treceam de acolo, de la ceasornicarul care-mi pusese la dispoziție două odăi, la Arhivele de Stat, pline de lucruri prea de aproape etichetate, pînă la imposibil, după țeri, și căutam acolo și cîte o întregire la recolta mea de lucruri românești, descoperind de pildă că un editor ungur înlocuise fără a sta pe gînduri”Valacco” de la Ioan Hunyadi cu”Transilvano”. Se oprea din cînd în cînd o trăsurică de piață din care era coborît pe brațe un bătrînel stors de puteri, dar hotărît să-și facă datoria pînă la capăt și care nu era altul decît Cesare Cantù, însuși autorul formidabilei Istorii a lumii întregi pe care de multă vreme n-o mai cetea nimeni.
M-am dus la Florența, unde am putut să gust, într-o odăiță curată și liniștită, marea pace sacră de care sînt stăpînite toate, și pînă în tulburatele noastre vremi fără astîmpăr, în cetatea închinată Maicii Domnului a Florilor, și apoi în vălmășagul napolitan unde acum toată luarea aminte-mi era prinsă de cercetarea răbdătoare a conturilor catalane ale lui Alfons de Aragon și a registrelor unde ici și
