a trecut stîngii putința de a scrie, pentru ca, un timp, amîndouă să se poată pune deopotrivă la acest lucru. Mîna blîndă și bună, cu care, în lunile de suferință, deprinsese ca un copil pe canarul său favorit.
După un drum la Toplitz, după o aparență de completă însănătoșire, după o undă de soare cald – acela e ceasul nașterii mele, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871 și, în curînd, a fratelui —, norul nenorocirii s-a întors răpede asupra casei cu cerdac. Prin ce vom fi trăit atîta timp, nu știu. Sau știu prea bine: din ceea ce astăzi nu se mai poate regăsi, nici acolo, în Botoșanii copilăriei mele, nici aiurea, într-o lume sfărîmată, îmbucățită, redusă la indivizi cari se pîndesc și se sfîșie. Nimic din solidaritatea elegantă și discretă a familiei întinse din care făceai parte, a întregului cartier al unei mici boierii, care în toate se simțea una singură.
În patul lui îl simt acum fără a-l vedea. În patul pe care nu-l va părăsi niciodată. Deși bunicul avea o bibliotecă franceză destul de întinsă și variată, din care la unchiul meu Gheorghe, la „moșul Gò”, mai rămăsese ceva, mergînd și pînă la studii asupra marinei franceze, pe care le păstrez, nu cred că tata să fi fost atras vreodată către lectură, deși limba franceză, ca oricărui om de sama lui, nu-i era necunoscută. Dar la năcazuri așa de mari, cineva, care se simte menit morții, cetește în cartea de aur a fericirii pierdute și pe cîmpiile ei însorite se alină și se mîngîie. N-aud vorbindu-se. Și se va fi vorbit puțin în cuprinsul odăii de umbră, unde se prelungea agonia. E ceva religios în amintirea acestei dureri prin întunerecul căreia mi-am făcut drumul în viață.
Dar mîna cea iubitoare și bună dă din nou. Peste cele două speteze ale paturilor alipite, ea-mi întinde coperțile colorate de pe hîrtiile de țigară ale fumatului cu care-și alina urîtul. Le văd încă: scenele franceze din 1870-1871, cu lupta de la Bazeilles din Les dernières cartouches, în
