pe munte și ecoul cîntecelor răsfrînte pe stînci de la stînele singuratece, Innsbruckul avea în străzile lui înguste, în cele cîteva portice, în catolicismul lui entuziast și copilăresc, în sunetul multelor lui clopote, ceva dintr-o prevestire a Italiei. Altfel, se trăia foarte nemțește în odăile largi din casele vechi, cu berea, adăugită de dînsul cu apă, pe care mi-o aducea zilnic băiatul casei. Nu Austria pudrată și. birocratizată din Viena, ci o bună Austrie veche, foarte veche. Un fotograf prieten, Arnold, care mi-a luat înfățișarea peceților domnești ale lui Aron-Vodă și lui Ștefan Surdul, dădea acestei retrageri studioase din tot ce era viață împrejur farmecul zîmbetelor unei familii frumoase și bune; ce durere a fost pentru drăgălașa fetiță de vreo șapte ani plecarea străinului de care în nici un chip nu voia să se despartă!
Dar din orașul care păstra în marea biserică din centru oscioarele chinuite ale copilului domnesc mort în pragul vieții nu se putea culege așa de în pripă, cu gîndul la Italia vecină, tot materialul de arhive, atît de bogat, care nu se întindea numai asupra acestor ani în care se chinuiau între străini Voievozii Moldovei, ci și asupra relațiilor privitoare la noi din vasta corespondență a arhiducelui Maximilian, menit să fie stăpînitorul Ardealului cedat de Sigismund Bâthory. Pentru aceasta va trebui să mă întorc înapoi, în împrejurări cu totul deosebite de acestea.
Coborîndu-mă pe același drum pe care-l făcuse cu patru ani înainte beteagul, obositul, setosul de soare și de limbă italiană, pe care s-o poată cît de cît înțelege, Petru-Vodă, am văzut, în primele zile de primăvară, atît de înaintată în Tirolul sudic, pronunțat italian, strugurii de glicină violetă atîrnînd pe zidurile înnegrite și bisericuța franciscană lîngă care un călugăr olog și stins de suferință îmi arătă locul unde știa bine că s-au coborît rămășițele mucenicului domnesc plecat în lume de grija creștinătății și
