Întîi în Berlin chiar, la gazda mea însăși.
Mi se recomandase, de Evolceanu – care era mai de mult acolo, despărțindu-se de Parisul unde nu mai avea, după moartea lui Riemann, pe profesorul său și căruia soliditatea Berlinului, cu marmura și porfirul adevărat al galeriilor de artă, îi impunea așa de mult —, pensiunea unde se adăpostea el, în pașnica Dorotheenstrasse, totuși la numai cîțiva pași de Universitate ca și de Schloss cu tainița vulturilor. Mare casă de raport, servind mai multe familii și jos, cu cheile în mînă, un rebarbativ portar-temnicer vorbind cu secul și durul accent berlinez. Frau Dollen, bătrînă văduvă izraelită, mare admiratoare a lui Bleichroder și care, la moartea bogatului bancher, întreba, îngrijorată, spre desperarea nervosului latinist român, dacă „și împăratul a fost la îngropare”, sentimentală și banală persoană care ne soma să declarăm: „oare nu găsim că leul are ceva maiestuos” și deplîngea pe contemporana sa, împărăteasa Augusta pentru că arhaicul Wilhelm I întrebuința rareori scara care le reunea apartamentele intime, prezida cu demnitate un adevărat sobor internațional de persoane, masculine și feminine, pe care, pentru motive deosebite, le adunase Berlinul. Erau acolo, pe lîngă Evolceanu și Teohari Antonescu, un reprezintant autentic al victoriei de la 1870— 1871, care cunoscuse la școală pe Karl-Eitel-Zephyrin, care trebuia să devie regele României și căruia, pentru o oarecare profetică vanitate, i se zicea Karl der Eitle; maiorul în pensie, a. D. von Plessen, cu părul aranjat ca la frizer și mustața roșie trasă în diagonală, proprietar deplin al unei dulci americane, cu două fete așezate la celalt capăt al apartamentului ca să n-aibă a face cu o ușă care se deschidea între cele două odăi, a maiorului și a mamei lor; femeie măritată aceasta, cu un bărbat fabricant, capitalist și furnizor de venituri, al cărui faliment a rupt, eu fiind încă acolo, orice legătură cu soția pribeagă.
