a-mi crea simpatii, nu era pentru mine ca om, ci pentru bunul școlar și pentru tînărul capabil de a avea și de a manifesta cu francheță și curaj, idei proprii, am plecat din Paris fără o mărturisire de recunoștință față de profesorii mei, cărora le datoram atîta, și cari, la plecare, mi-ar fi spus și ei ceva – dar, iarăși poate să fi fost în această condamnabilă indiferență și foarte mult dintr-o sfială pe care și atitudinile profesorale mi-o întăriseră —, și am plecat la Berlin. Programul cel mare al șederii mele în străinătate mi-o impunea, și cîte unul din studenții de la Paris mă și precedase în această Germanie, de un așa de mare prestigiu, care era și aliata noastră.
M-am trezit deci într-o zi de iarnă în glacialitatea unui Berlin alb de zăpadă și străbătut de niște curente de aer așa de reci încît, strecurîndu-mi-se prin mîneci, înghețau brațul pînă la cot: o mare schimbare și o reală suferință după iernile pariziene în care ninge și îngheață așa de rar, aerul totdeauna umed păstrîndu-se necontenit suportabil. Tot așa de frigid îmi părea totul: casele fără trecut, ridicîndu-și blocurile care nu primiseră patina de fum și de istorie a celor din Paris, largile străzi drepte prin care șuiera vîntul din stepele polono-rusești, piețile vaste, bisericile calvine și protestante făcute pentru un raționalism religios supt zero, fără dangătul de clopot care uneori la Paris, peste tot vuietul infernal, din care lipsea atunci acela al automobilelor, cu birjarii bețivi și hărțăgoși, „faisant trotter cocotte”, îmi amintea dangătul neobosit din turnul bisericii Sfîntului Ioan de la Botoșanii rămași în fund, tocmai în fund, și pentru toată viața. Supt zero erau privirile oamenilor cari, cu toate tulburările anarhiste, recente, care sfărîmaseră cîteva geamuri pe chiar Unter den Linden, în apropierea palatului-cetate al împăratului legiunilor biruitoare, dădeau impresia că sînt comandați,
