cu registre, intram cu sfială și-mi luam locul la mesuța unde mă primea cu un zîmbet cîte un amabil iezuit cu barba lungă ca a preoților noștri. Încet-încet servitorul comod aducea volumul cu corespondența papilor din secolul al XIV-lea, și vecinii francezi îmi strecurau taina cum se pot dezmorți picioarele în arhivele Vaticanului: lira regelui Umberto, jouer de la lyre. Cînd și cînd, un clopoțel suna, și toată lumea se ridica în picioare: era un cardinal care trecea. Și, de cumplita grabă cu care mă strîngeau atîta material și atît de puțini bani, de mîncam cu o liră – iar lira! – la un mic restaurant supt colonada Sf. Petru, unde în rest mi se strecura și cîte o lepta fără curs a regelui grecesc Othon, mă trezeam noaptea, urmării de vedenii, strigînd de-mi speriam vecinii.
Un drum în Anglia, cu Gheorghe Kernbach și soția lui, fricoși și nemulțămiți călători, m-a dus la Londra, cu străzile rătăcitoare, cu cărțile engleze frumos legate și frumos mirositoare – atunci am primit în suflet pe Carlyle, și m-am simțit altul după cetirea Revoluției franceze, a lui Frederic al II-lea, a lui Cromwell, cu nesaț sorbite la Paris. Stăteam într-o casă cu trei surori, dintre care două își aveau bărbații în larga lume și unde-și avea sălașul tot felul de lume: un tînăr italian, un grec cu favorite înfoiate… După vederea Londrei, Avenue de l’Opera îmi părea o alee de provincie. La Oxford am lucrat, fără a privi împrejur, asupra scrisorii lui Philippe de Mézières către regele englez Richard al II-lea. Neuitată inițiare literară, care mi-a turnat în suflet o binefăcătoare concepție religioasă, idealistă, activă, care mă susține și pînă astăzi, în ciuda lucrurilor și a oamenilor.
În sfîrșit, la capătul anului 1891, cu acea lipsă de sentiment în materie de învățămînt pe care o păstrasem de la studiile mele ieșene, unde, dacă izbuteam fără voie
