nou în foaie vechi”. Acei mărunți ochi de miop și de observator m-au deosebit de la început dintre colegii francezi, printre cari îmi aduc aminte numai de măruntul, brunul și prietenosul Lucien Foubert, pe care nu l-am găsit mai tîrziu – iar de la Hautes Études îmi rămîne numai actualul director al imprimatelor la Biblioteca Națională, d. de la Roncière, fiul amiralului, și el însuși istoric al Marinei, pe a cărui mare învățătură, liniștită și distrată, o încunjura respectul tuturor camarazilor, veniți de la Școala Normală și de la Ecole des Chartes.”D-ta ai mai cetit vechi documente?”, mă întrebă profesorul de paleografie, care a descoperit îndată că știu latinește, grecește și chiar nemțește. I-am mărturisit că nu. Și, imediat, nu pentru o lucrare în scris, oare se prezintă, se analizează înaintea colegilor, se laudă ori se critică, și se restituie, dar pentru un articol în Revue Historique – uriașă onoare! – mi-a dat să cercetez la Biblioteca Arsenalului, unde era subbibliotecar vecinul nostru de bancă de la Hautes Études, Franz Funck-Brentano – un bun tovarăș pe care nu l-am mai revăzut deși acum vreo treizeci de ani a fost la București pentru o conferință, dar fără a mă cerceta —, manuscrisul, de mult neglijat, dar care mi s-a vădit imediat atît de interesant, al scrisorilor lui Philippe de Mézières, cancelar al insulei Cipru și predicator neobosit de cruciată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Cu ce sete m-am pus la lucru și de ce mîndrie am fost cuprins, deși continuam colaborarea mea la mai multe reviste românești, cînd pe dosul coperții de la Revue Historique s-a anunțat apropiata apariție a unui studiu de”Pierre Jorga!””Pierre Jorga” n-a luat acest studiu de inițiare ca un exercițiu de formă, în vederea unei înaintări școlare, ci s-a pasionat ca de un om pe care l-ar fi cunoscut, cu care ar fi trăit împreună, ale cărui dureroase aspirații către ideal le-ar fi împărtășit, pe care l-ar fi servit în lungile
