spre curte: mai tîrziu s-a așezat acolo un meșter polon Ușlainschi: văd cheia lui de aur mișcîndu-se la vînt. Două odăi și o șăliță, în fund o grădină care pentru mine era mare ca o pădure fără fund. Trebuie să fi fost dincolo de zaplaz locuința unui Buicliu; o căsuță armenească era în față, cu bătrîna Manana, fata Opisica și voinicul ei fiu, Mihai. Acolo m-a speriat cea dintîi javră și de atunci nu le pot suferi la alții, iar cînd au numai două picioare, nici la mine. În fund, două odăițe, unde stătea, ori venea, o bătrînă, cocoana Balașa, cu o frumoasă fată, Victoria, care a murit de piept pentru că îmbrăcase rochii dăruite după moarte. Chipul frumos, fața rotundă, ochii vioi mi-au rămas în minte ca și fețele de mironosițe ale armencelor și voinicia prietenoasă a lui Mihai. Uit ce e urît; orice element de frumuseță fizică sau morală rămîne nedespărțit de mine. Umbre simpatice, de departe, dincolo de moartea lor, mă urmăresc și mă vor urmări pînă ce eu însumi voi trece în amintirea altora ca o umbră de trecut.
Ani de întîie copilărie cu totul goi de alte amintiri. Numai din cînd în cînd picură cîte un moment rămas adînc înrădăcinat în minte. Moment de bucurie – pentru lucruri de nimic, dar de nimic era, în margenile acelea strîmte, și însăși viața mea —, moment de adîncă durere, a cării urmă niciodată nu se poate șterge. În căsuța aceea cu șirul de trei odăi în lungime: două unde n-am fost niciodată și care sînt deci dincolo de orizontul meu, cu lucrurile neștiute și la urmă grozave, pe care le-au cuprins, iar cealaltă plină de puțina mea viață de atunci, în căsuța cu lungul cerdac în care mă văd purtîndu-mă cu scaunul de sprijin și odată căzînd, desperat, în imensitatea lui, acolo s-au strecurat patru ani din viața mea, din viață atîta cît trăia tata.
Tot ce se mai prinde de mintea mea din cele de atunci
