l am și că risc astfel, deși mai „savant” decît cei de lîngă mine, să nu reușesc. Iar asemenea proiecte la oameni cari lucrează încet, aproape fricos, amenințau să-mi compromită reputația. Însuși Gabriel Monod, care domina secția noastră la Hautes Études, a scris protectorului meu Xenopol că „improvizez în erudiție” și, mai tîrziu, cînd îl rugam să-mi caute editor pentru un Carol al XII-lea la Bender pe care nu l-am scris niciodată, el îmi cerea prezintarea prealabilă a manuscriptului și, înștiințat de suflete bune de la noi, mustra în toată forma pe tînărul profesor de Universitate că, îmbrățișînd prea mult, uită de tradițiile școlii.
La început deci am mers și la un Roy, la un Thevenin. De cel dintîi, gras, roșu, vesel, încrezător – și luat în rîs de ascultătorii lui —, m-a îndepărtat pînă chiar această „bucurie”, care nu avea înfățișarea abstrasei științi ale cării mistere eram chemat să le pătrund. Tot așa nervozitatea acelui conferențiar de instituții care era Thevenin, pe care l-am mai revăzut o dată, după un sfert de veac, biruind încă nervii săi zdrobiți, care-l făceau așa de greu de ascultat.
Un mare folos aș fi putut trage de la vioiul Giry, care preda diplomatica. Nu știu ce m-a făcut să părăsesc un curs așa de necesar, rămînînd să învăț eu singur ceea ce acest excelent profesor, prea curînd dispărut, care e autor al unui manual ce cu greu va putea fi înlocuit, îmi ținea gata la îndemînă.
Rămîneau deci abatele Duchesne, Monod și d. Charles Bémont.
Duchesne, editorul vechilor biografii ale Papilor, Liber Pontificalis, și prezintatorul Romei subterane, cu mormintele martirilor, în pregătirea admirabilei Istorii a Bisericii, scrisă după cele mai bune tradiții de formă ale științii franceze, era Voltaire în carne și oase, dar și în spirit. Aceeași fină formă a craniului, aceeași viță de păr răsucită
