crudă luare în rîs; numai tîrziu de tot, după război, am putut prețui sentimentele adevărate ale aceluia care-și trăia în retragere ultimii ani. Mi-a mărturisit la acea primă vizită că Hasdeu îi e foarte simpatic, dar că nu apreciază metoda de lucru, pe care și eu o judecam așa de fastuos romantică, a învățatului român, și m-a poftit să mai vin în zilele și la ceasurile, irevocabil fixate, cum e obiceiul, invariabil, la acești oameni așa de muncitori, cînd se aduna ceva lume la dînsul, mai ales, firește, dintre clienții lui slavi. O dată – și n-am prea profitat de invitația aruncată în treacăt la care se adăugea și îndemnul de a merge la”Otelul Societăților Savante”, unde am auzit întîia formă, cu cochete și nepotrivite triluri la sfîrșit, a Marsiliezei —, o dată, zic, am dat acolo peste o traducătoare din rusește, rusoaică ea însăși, femeie între două vrîste, a cării întrebare: ce impresie mi-a făcut, era de natură să mă neliniștească. Principiile mele, ca și vrîsta și aspectul ei, m-au pus la adăpost de orice primejdie, mai ales că în aceste grele luni de inițiare școala avea așa de mari pretenții față de totala mea dezorientare.
Am cercetat la început mai mulți profesori, dar am rămas pe urmă numai la patru-cinci, iar, ceva mai tîrziu, trebuie s-o spun, cu singur subiectul tezei mele, care mi-a cerut doi ani de muncă și mi-a lăsat o prețioasă disciplină pentru toată viața. Totuși, pînă tîrziu, ideea unui doctorat la Sorbona, dacă mi-ar fi primită licența – și erau dispuși să ție samă numai de bacalaureat —, m-a urmărit. Alesesem chiar și subiectul: poezia latină în Italia modernă a lui Sannazar și Vida, însă m-am oprit la observația, spusă cu o francheță pe care m-am învățat greu s-o primesc, în toată sinceritatea și utilitatea, dar și în brutalitatea ei, ca de judecători pentru cari în asemenea cazuri nimic n-are a face decît chestiunea însăși, că o licență franceză se capătă printr-un „dresaj” pe care eu nu-
