escadrei Țarului, înapoiată de amiralul Gervais la Kronstadt, era salutată de cele mai entuziaste speranțe.
Legați de Tripla Alianță, eram stimați pentru valoarea militară ce ni se recunoștea, dar prezența noastră în tabăra adversarilor nu contribuia desigur să facă simpatici supt raportul politic pe supușii lui Carol de Hohenzollern: un obraznic coleg francez a și întrebat odată pe unul dintre noi „de ce nu ne lăsăm anexați de Rusia”. Ne aștepta în curînd procesul intentat de antreprenorul nemulțămit, Hallier, și un tribunal internațional va fi chemat să judece, după pledoarii care nu erau făcute în limba țerii. Din partea noastră, trebuie să spun că eram impresionați, mai ales înainte de a o vedea, de a trăi în mijlocul ei, de impunătoarea Germanie, căreia Wilhelm al II-lea, tînăr, limbut, plin de talent, măgulitor și gata de toate sfidările, îi dădea parcă un nou avînt, pe cînd în Franța republicană nu vedeam decît neînțelegeri, conspirații și spirit de anarhie. Unul din profesorii noștri, totuși un excelent republican și un om de stînga, ne spunea la curs că poate cea mai bună soluție la 1848 ar fi fost acceptarea regenței ducesei Elena de Orleans, ceea ce ar fi scutit de catastrofa, încă așa de dureros simțită, a imperiului al doilea. Pentru a înțelege în adevăr Franța ar fi trebuit acel simț intim care leagă om de om la două popoare care nu numai au asămănări, dar urmăresc aceeași țintă și împărtășesc astfel aceleași bucurii și aceleași deziluzii.
Deci, ceea ce părea că este și sfatul statornic de la București, numai Școala, Școala fără relații în afară. În zădar, Hasdeu îmi dăduse un bilet pentru slavistul Louis Leger, pe care-l cunoștea, cred, mai mult din scrieri decît prin relații personale. M-a primit învățatul încă voinic cu acea înfățișare ironică și cu acea blagă în vorbire pe care străinul o înțelege așa de greu și în care crede că recunoaște o intenționată și
