gazde, de frumoase cîrciumărițe inspirînd pe Tunsu, pe Bujor și toată seria vitejilor de drumul mare care luau prețul de răscumpărare al negustorilor, se prefăcea într-o lecție de istorie care se lega, cît de cît, de nobila povestire a cronicarilor și stătea alături cu istoria strălucită a Franței culeasă din măreața improvizație neglijentă a lui Alexandre Dumas-tatăl, cu scenele de conspirație de pe vremea lui Napoleon a studenților din Burschenschaften, culese în alte romane din vremea franceză, și cu înfiorătoarele torturi și pîrjoluri din Spania „invizibilului” luptînd sălbatec contra invaziei franceze.
Îngust, foarte îngust întîiul meu orizont. Abia în două-trei licăriri, de bucurie sau de mare durere, îl deosebesc.
O casă străină, groaznicul lucru care se cheamă casa altuia, în care vii după alții, care au trăit, s-au iubit și s-au urît, au petrecut, au suferit și au murit acolo, vii pentru un timp, îți plătești adăpostul, încarci apoi totul pe mîni aspre, grăbite, care pătează și strică și te duci aiurea, iar pentru un timp numai și iar plătindu-ți acoperișul. Se pare că m-am născut undeva în „casele lui Cuza”, pe care nu le-am văzut niciodată pe urmă și care nu s-au înscris în mintea mea. Pe atunci tata era avocat cu clientelă, și stăruințile prietenului său politic, șeful liberal pașoptist Gheorghe Hasnaș, copie botoșăneană a lui C. A. Rosetti, cu păr lung, alb, de vechi revoluționar, cu barbișonul plin și cu ochii mari, roșii, înlăcrămați, supt care vrîsta făcuse pungi mari, – ce foc era soția lui, cocoana Lența, sora Pilăteștilor, ce femeie de inteligență, voință și pasiune! —, îl silise a fi subprefect la Ștefănești. Post mare pe atunci, cu uniformă de general de administrație, trei trăsuri la scară și escortă de călărași cu petlițe albastre pe cămașa albă, cu drept de a face școli și datoria de a prinde hoții —, pentru ca, la retragere, să fie rugat în scris să mai rămîie pînă se va găsi altul tot așa de vrednic.
Acum stăteam într-o casă cu un lung șir de odăi avînd fața
