Cu astfel de lecturi se face un „mic om”, cu mult înainte de vreme – eram în stare, în materie de fabule, să prefer pe La Fontaine cel cuminte lui Florian cel ușurel —, și sănătatea lui suferă atît de puțin încît mă aflu gata de muncă în al șaptelea deceniu al vieții mele…
Dar vremea-mi va aduce înainte o altă literatură. În cămăruța de din dos a casei mari a lui Budachievici unde stătea unchiul meu Manole, avocat și om cu influență politică, soția lui, Tinca, din neamul Bontășeștilor, dar fiica unei polone exilate acolo fără nici o legătură cu ginerele, mă punea să cetesc pentru amîndouă, în fumul țigărilor care se succedau răpede, romanele în fascicule, care au stăpînit și încîntat întreaga societate pe la 1880: Dramele Parisului cu „domnul de Morley luptîndu-se cu lupii” și nemuritorul Rocambole, Misterele casei aurite, Contesa palidă și Marchiza sîngerîndă, Eugenia, împărăteasa francezilor și Isabela, regina Spaniei. Dar sufletul copilului, lăsat o bucată de vreme, în timpul unei boli a fratelui, în această casă de rudă, unde supravegherea putea fi mai rea decît lipsa de atenție, nu reținea nimic din aceste lucruri de o copilărească grozăvie. Locul în domeniul imaginației era prins acuma – și pentru totdeauna.
Numai marea stricătoare de gust, școala, m-a putut face apoi, la treisprezece ani, să schimb romanul de Eden al lui Lamartine, Évenor et Leucippe, și suferințele, pe jumătate înțelese mie, ale lui Abelard și ale Heloisei din micuța bibliotecă Hetzel, așa de dulce la cetit, cu acel Dor al inimii unde erau totuși și Alecsandri și Bolintineanu, și cu fioroșii haiduci al lui N. D. Popescu, pe care l-am cunoscut apoi, funcționar grăsuliu, cu căsuța cîștigată prin literatura Calendarelor istorice, in strada Icoanei, ai lui Panait Macri și ai concurenților lui. Dar ce s-a prins din aceste povești de potere, de cîrc-serdari, de
