o părăsiseră, stăteau chiar printre cei mai iubiți din colaboratorii lui Hasdeu: Vlahuță, care i-a dat din cele mai frumoase poezii ale lui, iar Delavrancea, autorul Sultănicii, i-a împodobit revista cu cîteva din cele mai strălucitoare schițe ale sale, de o uimitoare noutate pitorescă, în care trăia tot sufletul naiv și inventiv, complicat și mucalit, capabil de cea mai înaltă poezie și de cea mai exactă reproducere, pînă la urît și trivial, al părții muntene din poporul românesc.
Am început cunoașterea lor prin Caragiale. Discretul, onestul magistrat Vasile Tasu, vechi credincios al”Junimii”, bătrînul cu care eram atunci înrudit, mă duse într-o zi în casa din strada Polonă unde stătea dramaturgul, de curînd însurat cu dra Burelly și tată a două încîntătoare fetițe, primitoare familie la care se adăugea sora dnei Caragiale și unde masa deschisă era împodobită cu arhitectura măiastră a unor neuitate torturi de castane. Prezintat întîi ca un negustor de nu știu ce, de lînă mi se pare, n-a trebuit să fiu sfredelit măcar o clipă de acei străbătători ochi negri de supt fruntea largă pentru ca să mi se spuie cine sînt. Foiletoanele din Lupta le cetise și nu-i desplăcuseră, cu tot bagajul străin pe care-l purtau încă în spinare, și se vedea, desigur, prea mult. În această primă vizită chiar, am putut cunoaște comorile de improvizație, cu atîta vervă și coloare și umor și simulată violență, cu un rafinat simț, moștenit, de mare actor, ale aceluia care, în toată viața lui, gonind după moșteniri, ca a”Momuloaii”, așa de iute cheltuită, și după multe închipuiri de la care nici n-avea ce cheltui, a fost, ca și în neîntrecuta conversație, un romantic de o formidabilă imaginație și de un strălucitor capriciu, și totuși s-a îndărătnicit, contra firii sale, să fie, și în comediile realiste, și în povestirile cu subiecte din același mediu real, și în observațiile corosiv de critice, un clasic pînă la obsesie și manie, rafinînd necontenit cel dintîi scris, chiar cu riscul să-i ia tot ce
