să capete o valoare de originalitate. Pe marele orator, pe adunătorul cronicilor moldovene îl zărisem, cu burta lui enormă, zguduită, în birja cu care se transporta acasă, cum, drept și solemn într-un asemenea vehicul, privind princiar la lumea de pe trotuare, prinsesem din fugă, tot o singură dată, pe Alecsandri. Dar gîndul că m-aș putea prezintă eu, cu ce eram, înaintea aceluia care personifica așa de mult din trecutul cultural și politic al neamului meu mă paraliza. Mi-a fost imposibil să iau hotărîrea care m-ar fi așezat în fața lui. Am scris deci cu căldură, așa cum mă pricepeam, studiul pe care l-am reunit apoi cu acelea despre Creangă și despre Veronica Miele în urîtele volumașe, ieftene, a un leu, pe care le scotea librarul ieșean Șaraga.
În scrisorile lui Maiorescu, ale obiectivului și totdeauna demnului, goetheanului și olimpianului Maiorescu, de care aceeași sfială mă oprise să încerc a mă apropia, am găsit cele două rînduri amare și nedrepte – tant de fiel entre-t-il dans l’âme des… dieux? – în care orînduindu-i-se lui Negruzzi să puie în Convorbiri un simplu necrolog al lui Alecsandri – orice alta, pentru un astfel de om, de altminterea întrebuințat la”Junimea” mai mult ca un ornament dintr-o veche garderobă scumpă, trebuind să fie o lipsă de gust, – se vorbea și de tonul „sec” pe care-l întrebuințasem eu în Revista nouă. Durerea venea, se pare, din colaborația mea la publicația adversă, poate, iarăși, dintr-un articolaș, de la Lupta, în care, demult, opusesem critica de construcție a lui Gherea celei de catedră și de tribunal a omului care desigur avea mari merite, încă nu destul deslușite, dar nu și sensul dezvoltărilor istorice și neapărata lor perspectivă.
Nemulțămirea neiertătorului critic putea fi determinată de altfel și de faptul că avusem onoarea să fiu legat, în ciuda tinereței mele, cu acei fruntași ai literaturii românești dintre cari doi, odată membri ai”Junimii”, pe care